Şi plecă Elefteria, ce mai vaiet, ce mai tunet. Ei, n-a fost nici chiar aşa.
De fapt, în timp ce îşi lega şireturile la bocanci, zâna noastră cânta: "Pune-ţi hainele de plastic/ Leagă-ţi părul c-un elastic" (eu asta cânt mereu când mă leg la bocanci, voi nu?)
Buuun, ieşi pe uşă, luă primul tren din prima gară la care ajuns în prealabil cu primul autobuz disponibil. Trenul liber, compartimentul neocupat. În tren ca-n tren: mirosea a fum, a bălegar şi a levănţică. Ca-n orice tren. Prima oprire? Păi nu v-am spus, marea. (ce mai contează că era acceleratul foamei Galaţi- Timişoara care, culmea, o ia prin Iaşi).
Elefteria, care nu plecase niciodată cu un pas în afara satului ei, se lăsă moale pe băncuţa compartimentului, închise ochii şi visă la mare. Miros de sare, albastru (sau o fi neagră dacă se numeşte neagră. Nu, domnule, e albastră, am citit eu!), scoici care te înţeapă în talpă, nisip fin strivit de tractorul de pe plajă dis-de-dimineaţă, pescăruşi în zbor, meduze băloase.
Zdranc, uşa de la compartiment se închise zgomotos. Elefteria îşi ascunse cu grijă aripile în geaca de blugi. E liber, donşoară? Întrebă grăbit un ţăran neaoş cu un coş de paie împletite din care se iţea capul timid al unui usturoi verde.
Elefteria se bâlbâi, se fâstâci şi nu reuşi să articuleze decât un "îhî" silenţios. Oricum, ţăranul neaoş se instalase de jumătate de oră (exagerez) în compartiment.
Drumul pân la mare cu escală la Timişoara a fost încântător. Elefteria a fost servită elegant cu slană şi ceapă direct de pe fund de lemn sculptat. A refuzat politicos (habar nu avea ce-o fi chestia aia albă scârboasă care se serveşte cu ceapă).
A coborât în staţie la Constanţa. Şi-a dat bocancii jos. Vroia să simtă nisipul cu tălpile. Nu-i explicase nimeni că mai era mult până la mare. O veşnicie şi vreo câteva staţiuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu