Ochi negri şi grei. Privire săltăreaţă. Gene lungi şi trenci bej. Toţi puştanii întorceau capul după ea. Mergea mândră de parcă era împărăteasa unui lung cârd de gâşte. Vântul îi flutura şuviţele şi i le dansa ca pe o horă a pufului de păpădie. Călca pe frunzele moarte ca un fachir, sigur pe el, într-o fugă pe cărbunii încinşi.
Eu stăteam ca prostul şi mă holbam la ea de pe bancă. Rămăsesem cu ţigara în aer, nefumată, turnuleţ din scrum care începea să mă ardă la degete. M-am ridicat timid şi am urmărit-o cu privirea. Îmi uitasem binoclul acasă. Idiot. Întotdeauna aveam binoclul la mine în Parcul Mare. Vedeam fanfara de departe. Fata cu contrabasul era extrem de exotică.
Am îndepartătat gândul cu contrabasul şi am grăbit pasul. Trenciul bej se mişca cadenţat printre crengi joase şi bănci ruginite şi descompletate de bagabonţi cu binoclu, ca mine. Parcul nu-şi pierduse farmecul dintâi. În tramvai, în faţă la Teatrul Maghiar, am ajuns-o din urmă. Mirosea a nuci verzi şi a scorţişoară. "Miroase mai mult a iarnă decât a toamnă", m-am gândit. I-am oferit, ostentativ, locul în tramvai. M-a refuzat. Căutam vorbă din priviri. Coborâţi? Nu. Cât de rece s-a lăsat! Îhm! Pivea peste mine şi prin mine. Parcă scruta dealuri pe geamul tramvaiului. Pe Horea a coborât lăsând în urmă o dâră puternică de scorţişoară. A luat cu ea o bucată din toamna mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu