Despre cum era să murim într-o iarnă (versiunea romanţată)

"E foarte greu traseul". "Sunt 25 de km de când ne dăm jos din tren şi până ajungem la cabană". "Şi ce vrei să insinuezi, că nu facem faţă? O sa putem!"
Baleia. Retezat.
Ne dăm jos din tren. Şi mergem. Rucsaci grei în spate. Noi multi si gălăgioşi. Şi iar mergem. Zăpadă mare, uneori deasupra genunchilor. Cărări neumblate, nedesţelenite. Şi iar mergem. Vine seara, noaptea. Mai e muuuult? da, mai durează.
La un moment dat am început să cedăm. Fizic. Psihic. Am zis stop. Nu mai putem.Unii dintre noi am renuntat la rucsaci. I-am lasat pe drum, în zăpada.
Am ajuns sus, pe platou, după ore întregi de mers chinuitor. Aici surpriză. Nu găseam cabana. Unde e cabana?????????????
Panică. Glume serioase cu "Ai să mori" celui care nu găsea cabana.  Oare era 12 noaptea deja? Panică. Frig tare. Imi simţeam picioarele bocna.Ma invarteam in cerc.M-am descăltat, mi-a dat jos şosetele ude. Cineva apropiat mi-a masat degetele de la picioare si miracol, mi-a dat sosete uscate. Nu mai stiam exact unde ne sunt rucsacii, care, cum, ce.  Sunau la Salavamont deja. "Îl sun pe tati sa trimita elicopterul după noi" (pe asta o uitasem, recunosc. Mai degrabă mi-amintesc cât de frumoasă era şi este fata asta, de părul ei ud şi ondulat şi salopeta ). Oare cat am stat acolo, in varful muntelui, în frig? Ore, minute, mai contează? Personal m-am gândit la moarte (la 20 şi ceva de ani îţi permiţi să fiţi melodramatică, penibilă şi cand o faci tu cu tine, totul poate lua câtă amploare vrei tu). hai mă, chiar acum să murim?
În cele din urma am găsit un refugiu. refugiul era rai.O încăpere în care am făcut focul si ne-am întins pe niste lemne. Eram atât de îngheţaţi şi ne ieşeau aburi din haine. După ceva timp am găsit cabana. rece, neprimitoare. Fără electricitate. trebuia facut focul, atunci, la 3 dimineata.
A doua zi, un cuplu, care trebuia sa ajunga la Baleia, a pătit acelaşi lucru. Nu a mai gasit cabana. Au baut amandoi o sticla de vodka şi s-au bagat la culcare in sacul de dormit. În zapada. Cand i-au gasit fata avea degeraturi la maini şi picioare.Şi parcă delira un pic. Probabil de la vodka.
Muntele nu e pentru amatori iarna. Iubesc Retezatul dar nu m-aş mai incumeta să urc iarna.

Trei dinţi din faţă

Citesc acum o carte care mi-e tare dragă. "Trei dinţi din faţă" de Marin Sorescu.
E o carte ciudată şi minunată. Sorescu are multă imaginaţie iar ideile îi vin în cascadă.
Totul se petrece în perioada comunismului iar pesonajele sunt cenzurate şi limitate de condiţiile sociale.
Dar nu despre asta vreau să vă povestesc.
Ce mi-a plăcut mie cel mai mult e comicul de situaţie, supansul, povestea de dragoste inedită, tipologiile umane puternice, dialogul savuros şi cult. Plus că totul e plin de semnificaţii. Totul poate fi interpretat, nu-i aşa?

Perechi de aripi

Valsau de parcă zburau. Picioarele lor erau perechi de aripi. Am inchis ochii şi am ascultat fâlfâitul.
- La ce te gândeşti? întrebă doamna Simionescu, după ce, în prealabil, tuşise cu subînţeles.
- Îi ascult dansând.
S-a uitat la mine dezaprobator, chiar cu ciudă.
- Uneori, parcă trăieşti în altă lume, băiatule. Trezeşte-te! Nu mai fi aşa simţitor.
M-a deranjat tonul. Doamna Simionescu îşi permiea prea multe.
M-am strecurat, printre oameni, mai departe şi am închis din nou ochii. Fâlfâitul a reînceput. Eram eu şi fâlfâitul din capul meu. Acoperea muzica şi mi se părea că sunt singur,  eu cu ei.
La un moment dat, cineva m-a tras violent de cotul stâng. Am deschis ochii şi am fost smuls din vrajă. Iar doamna Simionescu!
- Te faci de râs!
M-am uitat în jur. Muzica tăcea. Dansatorii dispăruseră. Eram singur în lumea mea.

Vise vise :)

Am visat azi dimineaţă între 6 şi 6 şi 10 că eram o mare scriitoare. Poveştile mele erau apreciate. Copiilor bolnavi li se citea pe marginea patuţurilor de spital poveşti cu Elefteria. Lacrimile lor de bucurie îi curăţau pe dinăuntru de toate bolile. Poveştile mele erau găsite de bătrâni seara pe băncile din parcuri. Le luau acasă ca pe un talisman rar şi le citeau la lumina lămpii cu gaz. Poveştile mele erau cioplite de sculptori bărboşi pe monumente funerare. Cărţile mele cu poveşti nu se vindeau la librărie, ci numai în anticariate. Pentru că erau vechi. Şi eu murisem demult. Dar cărţile mele mai trăiau.
M-am trăzit pentru că mă zgâlţâia cineva de degetul mare de la piciorul drept. Era Paul.

Mami, pot să te ţin de mână?

Mami, pot să te ţin de mână?
Suntem binecuvântaţi de Dumnezeu. Avem un copil mare deja. Sănătos, energic şi vesel.
Merg uneori pe stradă cu el de mână şi îl privesc cu coada ochiului. E al meu? Aşa mare? Băieţelul ăsta care cântă "tananana" ("Mami, cântă şi tu") a fost în burtica mea nouă luni?
În altă ordine de idei, am citit mult în ultimul timp despre copiii bolnavi de autism sau cu sindromul Dravet. Doamne, numai mamă să nu fii. Disperarea unei mame nu poate fi tradusă în cuvinte. Vali, prietena mea care locuieşte în Anglia, îmi povestea despre o mamă care stătea în curtea unui spital şi implora fiecare trecător să doneze măduvă copilului ei. În cele din urmă a fost ridicată de Poliţie.
V-am zis că suntem binecuvântaţi? Avem un copil sănătos. Am trecut prin clipe de disperare doar cand febra nu-i scadea sub 40 de grade zile întregi. Dar dacă ar avea o boală nevindecabilă?
Oricât aş emaptiza cu părinţii copiilor bolanvi, adevărul că nu pot să înţeleg ce simt în totalitate.
Uite, dacă s-ar putea, mi-ar plăcea să fiu voluntar, să ajut. Mi-ar plăcea să lucrez cu copiii ăştia, să-i înţeleg. Eu n-am făcut psihologia dar na. Voinţă să ai.

Despre spovedanie

Că tot mi-a adus aminte Anina de prima dată când m-am spovedit.
Eram studentă. Anul 2 sau 3. Pe Horea, undeva , vis-a-vis de Facultatea de Litere. Bisericuţă mică.Rând de kilometri. Ajung în faţă. Sub patrafir: "Aţi minţit vreodată?" "Da." "Aţi supărat pe cineva vreodată?""Daaaaa.....cred că da." "Dar, de păcătuit, aţi păcătuit?" "?????.....Nu ştiu!"
Am plecat de acolo cu un singur gând: Nu ar fi putut să-mi pună nişte întrebări mai clare, mai precise. Toată spovedania am dat răspunsuri la fel de ambigue ca întrebările care mi-au fost puse. E clar, de spovedit trebuie să ne spovedim la preotul la care mergem des şi care ne cunoaşte bine.

Copilărie în rai

Cele mai frumoase amintiri din copilăria mea le am de la "Spitalul Vechi". Îmi amintesc cu drag de pădurea de castani şi de câinii care mă înţăncuşau mereu de gamba stângă a piciorului. Fugeam mereu pe coridoare pe la subsol, unde îşi avea mama biroul. Cum coborai pe scări întortocheate te lovea mirosul de bucătărie. De cantină. Pentru mine era raiul pe pământ. Apoi urma "Dietetica". Vizualizez înscripţiile învechite de pe uşi. Ţevi îmbârligate ca în filmele SF şerpuiau pe tavanele coridoarelor. La dietetica mă jucam cu biberoane din sticlă, bine sterilizate şi mâncam rahat verde şi gustos, cum numai la spital găseşti.
Dar Raiul rai, raiul adevărat era Laboratorul. Eu am crescut printre eprubete şi pahare Berzelius. Joaca mea preferată era să combin lichide de culori diferite. Totul mirosea a alb şi a faianţă. Chimistele erau prietenele mele şi toate mă acceptaseră ca o prezenţă normală acolo.
O altă pasiune era maşina de scris. Aveam o dexteritate extraordinară la intodus foi şi aveam mereu degetele mov de la indigo. Mă jucam de-a v-aţi ascunselea în arhiva bătrână şi plină de praf şi eram atât de fericită!
Când mă plictiseam, vizitam personalul TESA. Parlamentam minute în şir cu mecanicii de salvări şi aveam pretenţia să învăţ să fac chei pentru yale.
Am avut o copilărie frumoasă şi mereu am o oarecare nostalgie când văd clădirea vechiului spital de copii. Acum acolo stau copii abandonaţi sub 1 an care nu au parte de o mângâiere maternă sau de un sân cald din care să izvorască lapte. Asta e cea mai mare nedreptate din lume.

Despre oameni

îmi place să studiez  oamenii. Să-i simt. Să văd cum pleacă ochii sau cum întorc privirea atunci când te uiţi atent, cercetător. De obicei oamenii fug. Sau îţi răspund cu privirea aia goală, care trece prin tine.  Nimeni nu te înfruntă. Şi nu neapărat pentru că ar avea ceva de ascuns.
Uneori ma trezesc studiind oamnei. pe stradă, în autobuz, la servici. În unii ochi citeşti disperarea. Alţi oci au lacrimi pe la colţuri, În alţii vezi unde verzi de ură.

Momentul penibil

Momentul penibil în care cunoşti oameni proşti. Oameni imbecili. Bărbaţi care îşi bat nevestele.Şi apoi se laudă pe internet că au făcut-o.Ce să le spui? Cum poţi să lupţi cu aşa ceva? Uneori vreau să mă transform într-un forceps mare. Sau într-un neurochirurg. Să fac transplanturi de creier.Uneori îmi închipui că materia cenuşie are graniţă şi bunătatea, răutate sunt strict delimitate. O lobotomie are fi minunată. Salvatoare! Ştiţi că s-au făcut studii şi criminalii au creierul mai mare? Dă pe dinafară.