hău. Strigătul Elefteriei se auzi cu ecou cou ou .Singură în noapte.Un porumbel zbură deasupra capului zânei. Iar nu -şi aminea nimic. Cum ajunsese acolo? Ştia doar că în dupa amiaza aceea se plimba prin pădure singură. De plictiseală, făcuse întrecere între piciorul stâng şi piciorul drept. Câştigase cărarea. La un moment dat se simţise ameţită. Picioarele i se împleticeau şi simţea nevoia aprigă de a se întinde la umbră. Dar în momentul în care s-a aşezat, a simţit două mâini viguroase cum o prind şi o trag prin iarbă. Şi apoi? nu-şi mai amintea nimic. Cum a ajuns în prăpastie?
Şoapte. Bâjbâi în direcţia lor. "Aţi legat-o bine? Fedeleş?" O voce subţirică: "Ddddda, stăpâne". "Nu vreau să scape de data asta. Zâna asta e a mea!" Elefteriei i se încreţi pielea de frică. Nu era legată cum trebuie, putea fugi oricând. Dar nu avea unde. Nu vedea nimic şi nu ştia unde este.
"Zâna asta e a mea de când am văzut-o prima dată. Ştiu că nu e bine ce fac. Ştiu că nu folosesc metodele potrivite. Dar trebuie să înţeleagă. Dacă e nevoie, am s-o ţin legată o viaţă."
E nebun, clar, gândi zâna mică. O să fug din nou. Nu mă ţine el pe mine legată. Trebuie să găsesc o metodă. O să fiu alpinistă şi o să escaladez muntele. N-am nevoie de pioleţi. O să fiu scafandru, dacă e necesar. Sau parapantist. I-arăt eu lui, nemernicul. Se aşeză împăcată pe un pietroi şi începu să cânte încetişor: "First I was, I was petrified....."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu