Ei, cu bunicii mei olteni e altă poveste. Ei erau mai arţăgoşi. Mai răi din fire.
Şi totuşi, vacanţele la ţară aveau farmecul lor. Eu eram o puştoaică fiţoasă de la oraş. Mă duceam la ţară cu 15 rochii la mine. Şi aşa împopoţonată mă urcam în dud şi mă făceam mov toată. Bunică-mea trebuia să spele rochii la mână non stop şi clocotea de draci din cauza asta.
Ce era cel mai frumos în Oltenia? Via noastră era despărţită de via străbunicii, lui mămiţa adică, de un gard. Deci practic erau două gospodării lipite de o vie imensă. Era tare frumos.
Bunica mea făcea cea mai bună pâine în ţăst pe care o ungea cu dumade. Activitatea ei preferată era să stea la taină cu babele, la linie.
O dată, în loc de făină, bunica a pus în mâncare nişte antibiotice pentru găini. Noi am sesizat că mâncarea are gust ciudat şi i-am dat să mănânce din ea câinelui, Frunză. Căinele s-a îmbolnăvit atât de rău de i-am dat câteva zile numai lapte.
Îmi amintesc cu drag cum plecam cu trenul la Craiova îmbrăcată în costum naţional. La Tecuci, după o oră de drum din opt, deja ne era o foame de lup.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu