Azi am aflat că ne-a mai murit un coleg. Nu împlinise 30 de ani. S-a înecat.
Şi iar ne-am gândit. De ce suntem aşa încrâncenaţi? De ce nu ne bucurăm de viaţă? De ce jobul e pe primul loc mereu şi nu putem să ne bucurăm de familia noastră?
În fiecare zi promit c-am să mă bucur, că n-am să mai vin cu frică la servici, că n-o să mai conteze decât fericirea din ochii copilului meu...da nu prea îmi reuşeşte.
uneori dispariția brusca a cuiva este un fel de palma peste ochi care te trezește și-ți spune: "stai ma ca nu e dracu' atât de negru, bucura-te de ce ai, restul vine de la sine!". îmi pare rău ca a trebuit sa treceți prin asa ceva, se întâmplă des, important e sa încerci ce ai zis, bucura-te de tot ce ai bun în jurul tău.
RăspundețiȘtergere