Poarta mânăstării scârţâia. Era frig. Era obosit, bătrân şi nu mai vedea bine. Fusese călugăr toată viaţa. Mânăstirea era casa lui. În mijlocul pădurii. Departe de lume. Petru Vodă o construise atunci când, într-un stejar, într-o zi, găsise o icoană cu Maica Domnului. Pe locul stejarului făurise o biserică ca un paradis ascuns.
Călugărul ruginise şi el, ca poarta de la intrarea mânăstirii. Cu greu îşi mai amintea de părinţii şi fraţii lui de acasă. Nu mai ştia bine nici la ce vârstă devenise fiul Domnului. Asta era menirea lui. Revelaţia venise pe nepregătie, ca Zburătorul, într-o noapte. Şi casa lui nu mai era a lui şi părinţii lui deveniseră străini.
Nu mai ştia de câţi ani era în Mănăstire şi nici nu mai conta. Zilele însemnau doar vecernie, rugăciune....se pregăteau acum de Săptămâna Patimilor. Fiecare se ruga cu sufletul înălţat până la suferinţa lui Isus. Şi era linişte în mănăstire. Şi frig. Oamenii vedeau rând să se spovedească tot mai puţin, mai reci faţă de Biserică, mai preocupaţi de greutăţile din viaţa lor zilnică. Călugărul încerca să-i îmbărbăteze, să-i aducă aproape de Dumnezeu.
Într-o zi a venit la el o fetiţă.Din satul din apropiere. Îi plăcea să-i ajute pe călugări la udatul muşcatelor. Erau muşcate peste tot, numai roşii, sângele lui Isus în mijlocul pădurii. "Părinte, eşti bine?". Călugărul privea departe, peste copaci, în înaltul cerului, spre mântuire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu