somnul la mine

Somnul e prietenul meu.
Câtedată, când mi-e frică de moarte, mă gândesc la ea ca la un somn mai lung. Şi nu-mi mai e frică.
Deci v-aţi dat seama cât de mult îmi place somnul.

Poveste fără nume

Se ţineau de mână. Stingher la început. Apoi cu fermitate.
Se plimbau ore întregi pe trotuare prăfuite. Admirau vitrinele.
Hai să mergem la catedrală! Întotdeauna mi-am dorit să intru. Oare ne dă voie până în vârf, să vedem lumea de la balconul din cer?
Au intrat zgribuliţi. Ea şi-a muiat degele în apa de la intrarea, văzuse în filme că aşa se face în bisericile catolice dar nu ştia care e seminificaţia gestului.
Să ne aşezăm pe o bancă.  În surdină o orgă. Vioaie orgă pentru o biserică aşa solemnă. Orgă pentru urechi şi linişte în noi. Îmi voi aminti mereu de momentul ăsta, exact ăsta. Fata a ridicat capul. Pe sub arcadele gotice zburau porumbei.

Ce-mi place mie2

Da, am revenit la ce-mi place mie.
Îmi plac oamenii frumoşi. Pe dinăuntru.
Îmi plac oamenii care n-au nimic de ascuns.
Îmi plac oamenii care ştiu să râdă.
Îmi plac oamenii care nu se schimbă din cauza funcţiei sau a banului.
Îmi plac oamenii curajoşi ca prietena mea Anina.
Îmi plac oamenii mulţumiţi cu alegerile lor. Care se simt bine cu alegerile lor.
Mi-ar plăcea să pot zbura.
Mi-ar plăcea să fiu împăcată cu gândul că nu le pot avea pe toate. Să fiu fericită că am o familie minunată, că-mi iubesc copilul şi soţul mai mult de cât orice/ oricine pe lume. De ce nu e de ajuns? Din punctul ăsta mi-ar plăcea să fiu un pic autistă. Să am lumea mea şi atât.
Oamenii mici îmi lasă mereu un gust amar. Răutatea gratuită e mereu o jignire personală. Trăim într-un loc cu multă răutate dăruită zilnic celor din jur.De ce?
Avem momente când spunem: "e cel mai fericit moment din viaţa mea!". Şi a doua zi uităm şi ne adâncim în urât, în răutatea din oameni, în dispreţul din ochii celorlalţi.
Nu simţiţi niciodată că trăim într-un vârtej, într-o lume de nisipuri mişcătoare din care rareori reuşim să evadăm?
Mi-am amintit acum, nu ştiu de ce, de o femeie care a stat ore întregi într-o mlaştină, lângă calul ei care rămăsese înţepenit acolo. A reuşit să-l salveze. Noi o să reuşim să ne salvăm?

Povestea de seară

Erau o dată doi bursuci care trăiau la Polul Nord într-o hrubă la 100 de metri în pământ. Toată lumea zicea: moaaaaaaaaamă ce graşi sunt bursucii ăştia doi! Dar....cu cât venea vara, cu atât cei doi bursuci deveneau mai slabi. De ce? De fapt ei iarna erau îmbrăcaţi cu muuulte multe haine pentr că le era frig. Şi cum se încălzea, pac mai dădeau o haină jos......

Elefteria capturată din nou

hău. Strigătul Elefteriei se auzi cu ecou cou ou .Singură în noapte.Un porumbel zbură deasupra capului zânei. Iar nu -şi aminea nimic. Cum ajunsese acolo? Ştia doar că în dupa amiaza aceea se plimba prin pădure singură. De plictiseală, făcuse întrecere între piciorul stâng şi piciorul drept. Câştigase cărarea. La un moment dat se simţise ameţită. Picioarele i se împleticeau şi simţea nevoia aprigă de a se întinde la umbră. Dar în momentul în care s-a aşezat,  a simţit două mâini viguroase cum o prind şi o trag prin iarbă. Şi apoi? nu-şi mai amintea nimic. Cum a ajuns în prăpastie?
Şoapte. Bâjbâi în direcţia lor. "Aţi legat-o bine? Fedeleş?" O voce subţirică: "Ddddda, stăpâne". "Nu vreau să scape de data asta. Zâna asta e a mea!" Elefteriei i se încreţi pielea de frică. Nu era legată cum trebuie, putea fugi oricând. Dar nu avea unde. Nu vedea nimic şi nu ştia unde este.
"Zâna asta e a mea de când am văzut-o prima dată. Ştiu că nu e bine ce fac. Ştiu că nu folosesc metodele potrivite. Dar trebuie să înţeleagă. Dacă e nevoie, am s-o ţin legată o viaţă."
E nebun, clar, gândi zâna mică. O să fug din nou. Nu mă ţine el pe mine legată. Trebuie să găsesc o metodă. O să fiu alpinistă şi o să escaladez muntele. N-am nevoie de pioleţi. O să fiu scafandru, dacă e necesar. Sau parapantist. I-arăt eu lui, nemernicul. Se aşeză împăcată pe un pietroi şi începu să cânte încetişor: "First I was, I was petrified....."