joi, 9 octombrie 2014

Şi plecă zâna noastră

Şi plecă Elefteria, ce mai vaiet, ce mai tunet. Ei, n-a fost nici chiar aşa.
De fapt, în timp ce îşi lega şireturile la bocanci, zâna noastră cânta: "Pune-ţi hainele de plastic/ Leagă-ţi părul c-un elastic" (eu asta cânt mereu când mă leg la bocanci, voi nu?)
Buuun, ieşi pe uşă, luă primul tren din prima gară la care ajuns în prealabil cu primul autobuz disponibil. Trenul liber, compartimentul neocupat. În tren ca-n tren: mirosea a fum, a bălegar şi a levănţică. Ca-n orice tren. Prima oprire? Păi nu v-am spus, marea. (ce mai contează că era acceleratul foamei Galaţi- Timişoara care, culmea, o ia prin Iaşi).
Elefteria, care nu plecase niciodată cu un pas în afara satului ei, se lăsă moale pe băncuţa compartimentului, închise ochii şi visă la mare. Miros de sare, albastru (sau o fi neagră dacă se numeşte neagră. Nu, domnule, e albastră, am citit eu!), scoici care te înţeapă în talpă, nisip fin strivit de tractorul de pe plajă dis-de-dimineaţă, pescăruşi în zbor, meduze băloase.
Zdranc, uşa de la compartiment se închise zgomotos. Elefteria îşi ascunse cu grijă aripile în geaca de blugi. E liber, donşoară? Întrebă grăbit un ţăran neaoş cu un coş de paie împletite din care se iţea capul timid al unui usturoi verde.
Elefteria se bâlbâi, se fâstâci şi nu reuşi să articuleze decât un "îhî" silenţios. Oricum, ţăranul neaoş se instalase de jumătate de oră (exagerez) în compartiment.
Drumul pân la mare cu escală la Timişoara a fost încântător. Elefteria a fost servită elegant cu slană şi ceapă direct de pe fund de lemn sculptat. A refuzat politicos (habar nu avea ce-o fi chestia aia albă scârboasă care se serveşte cu ceapă).
A coborât în staţie la Constanţa. Şi-a dat bocancii jos. Vroia să simtă nisipul cu tălpile. Nu-i explicase nimeni că mai era mult până la mare. O veşnicie şi vreo câteva staţiuni.

miercuri, 8 octombrie 2014

Elefteria se întoarce.

Elefteria era gata. Gata de plecat la drum.
Să vă reamintesc cine e Elefteria, personajul central al acestui blog. E o zână. O zână înghesuită, naivă şi proastă de bună. Care uită uneori să zboare. Şi care crede in minuni. Nimic neobişnuit la o zână, aţi zice. Zânele cred de obicei în minuni. Sau nu.
Să revenim la oile noastre. Zâna noastră era gata de plecat în lume. În viaţă. Dezgheţase frigiderul de o mie de ori, verificase lista cu "necesarul" de o sută patru ori. Da, avea în rucsac şi prosopelul oranj preferat, de culoarea piersicii coapte (când te ştergeai cu el pe faţă îţi miroseau sprâncele a gem de piersici toată ziua), avea periuţa de dinţi care cânta "Deşteaptă-te, române!" în timpul periajului (uneori, Elefteria râdea atât de tare în timp ce se spăla pe dinţi încât trezea tot cartierul de zâne), avea şi talismanul ei norocos. Talismanul norocos era o gheară de urs putrezită şi îmbălsămată,  atârnată de o bucată roasă şi sălăcită de piele întoarsă. Profa de română îi spusese la un moment dat: "Fetiţo, dacă ai să te sufoci într-o zi prin somn sau trează fiind, o să fie de la ghara aia de urs". She couldn't care less, cum s-ar spune.
 Unde pleca Elefteria? Să-şi caute ursitul în lumea largă. Se gândea să se oprească întâi la marea cea mare, apoi la muntele cel mic, la valea Vinului, la răspântia leului, la pasul trecătorului şi apoi să ajungă în oraşul cel mare şi plin de primejdii.Îşi puse ceasul să sune fix la 7 patruzeci şi doi. Mâine va fi ziua cea mare.Va urma.