Elefteria din nou

Am uitat să zbor. Din nou! Elefteria uita periodic să zboare. Ba i se defecta un şurub de la aripa dreaptă, ba i se mototolea vârful de la aripa stângă. Numai ei putea să i se întâmple asemenea ghinioane. Se născuse fără de noroc, gândea mereu. Şi toate defecţiunile ăstea se produceau dintr-un singur motiv: uita să zboare. Se trezea dimineaţa şi uita că e doar o zână, că zânele zboară, îndeplinesc dorinţe şi că de fapt au ca principal targhet să facă lumea să se simtă bine.
Totuşi, Elefteria noastră era excepţia de la zâne, cum s-ar spune. N-ar fi fost nicicând de mirare dacă ar fi umblat zile în şir cu o aripă stricată, târâind-o pe jos într-o poziţie neregulamentară şi deci nefirească şi lăsând o dâră prin praful poienii. Zâna asta era cam aeriană. După o sptămână de târâit aripă, câte o zână mai în vârstă i-ar fi atras în sfârşit atenţia că nu e cuviincios ceea ce face şi că îşi neglijează menirea.
Elefteria avea şi perioade când se trezea din reverie. Şi atunci făcea totul pe repede înainte, răvăşea pe toată lumea şi le împrumuta la toţi din fervoarea ei caracteristică. În momentele ălea, cel mai mult îi plăcea să se învârteasă în cercuri concentrice, astfel încât orice ochi normal ar fi confundat-o cu un mic taifun.
Şi totuşi ce era în capul micii zâne? Apă minerală? Suc de portocale? Nu! Îşi făcea planuri. Mari. Vroia să cucerească lumea. Hm, credea că lumea e de cucerit. În fiecare zi adăuga câte un lucru "important" la bocceluţa pe care şi-o pregătea pentru drum: ba un ciocănel, ba un glaspapir (nu ştii când ai nevoie de el la drum), ba o foiţă pentru tabac, ba o pilă de unghii, ba o sută de euro primiţi şpagă de la un inspector guvernamental, ba 3 kg de smaralde culese din roua florilor. Când luna va fi în conexiune perfectă cu scorpionul (va trebui neapărat să o urmărească pe Neti Sandu pentru mai multe informaţii), atunci va pleca la drum.

Despre prietenie 2

Într-o zi am să încetez să cred în prietenie. Dar încă n-a venit ziua aia. Încă n-am murit de tot.
Prietenia, pentru mine, înseamnă să pot vorbi deschis cu omul de lângă mine. Despre orice.

Frânturi din viaţă (3)

Urcau pe munte. Tare greu rucsacul. Ea nu putea sa stea dreaptă cu rucsacul în spate. Se apleca mereu, paralelă cu pământul, să i se aşeze greutatea rucsacului pe spate, nu pe umeri. Şi urcuşul reîncepea de ţi-era frică să te uiţi în spate. "Parcă suntem capre negre" şi la următorul pas pietricele mici alunecau la vale, în hău, ău, uuuuu. Erau îmbujoraţi ca doi meri copţi şi gâfâiau ca Marfarul de opt şi douăşcinci.
"Nu mai pot! Îmi tremură genunchii!". "Trebuie să mai poţi, mai e un pic până la refugiu." Se aşeză pe un pietroi. El ţinea într-o mână trepiedul bleu jerpelit. "Obsesia trepiedului", gândi fata şi se mărgini doar să zâmbească. De câte ori uitase fata asta zăpăcită trepiedul cel jerpelit prin frunze prin păduri dese de mesteacăn...de câte ori se întorseseră din drum pentru trepied. Cel puţin fotografierea florilor de colţ din cinşpe unghiuri le mai lăsa răgaz de odihnă.
După pauze dese, ajunseră în vârf. Ştiţi cum e Lacul Bucura în martie? Ghetele îţi rămân înfipte în zăpada de pe mal. Dar n-ai să uiţi niciodată locul ăla. Acolo, în vârful muntelui Retezat, simţi că dacă te ridici un pic pe vârfuri şi întinzi mâna spre cer, îl mângâi pe bunul Dumnezeu pe barbă.

Marea cea mai mare

Iubesc muntele. Dar când plec de lângă mare pacă las o bucată din mine acolo, pe nisip.Ştii cum este să stai pe malul mării, cu bărbia în palme şi să te uiţi aşa. Ore întregi.  la marea cea mare.
Mi-ar plăcea să locuiesc acolo, în lumea algelor. Vă mai amintiţi de prinţesele din palate de cleştar? Palatele astea sunt sigur în mare.
De exemplu: o prinţesă mică se trezeşte dimineaţa. Cască. Se întinde. Iese pe terasa palatului. Şi poc, ochii i se umplu cu apă.  Apă verde sau albastră? Hai să zicem că albastră! Ia prosopul şi se şterge la ochi. Apoi îşi face joggingul de dimineaţă, înotând. "Hm, ce beţie de arome! Azi au înflorit algele! A venit toamna." Prinţesa dă bineţe bătrânului somn şi îşi aşează umbrela de ploaie pe coada căluţului de mare. Ah,ce bezmetică sunt, umbrela nu mi-e de nici un folos aici.

Sunt tare proastă

Uneori mi-e tare ciudă pe mine. Cel mai mare defect al meu e încrederea în oameni. Adică, pe scurt, sunt naivă şi proastă. Şi am gura prea mare, soţul meu are dreptate când zice asta. Sunt prea deschisă faţă de oameni care nu merită asta. Clar! Gura mea prea mare a declanşat demiteri, certuri şi discuţii penibile. Oamenii de ştiinţă n-ar putea inventa un fermoar pentru gura femeilor?
Contrar firii mele, în opoziţie cu mine, există oamenii sugativă. Oamenii care ştiu să stoarcă informaţii cu întrebări meşteşugite.
Am mai avut postări despre răutatea din oameni. Ăsta e primul despre prostie. A mea.