duminică, 18 noiembrie 2012

Îngeri

Sunt un înger blond cu ochii albaştri. Iubesc oamenii. Aşa cum sunt ei: răi, invidioşi şi egoişti. Dacă toţi oamenii ar fi buni şi blânzi, noi, îngerii, ne-am plictisi teribil. Pe cine am mai ajuta noi? Pe cine am mângâia pe frunte când plânge. Cum i-am mai şopti că e un căţel mic, călcat de un Seat mare şi negru, pe străduţa din faţa blocului?
Uneori merg în vizită la familia mea. Nu m-au uitat. Îşi aduc aminte de mine când le e greu. Dar nu le port pică, de aia s-au inventat îngerii, nu?
Când zbor, seara, aripile mi se încâlcesc în mii de gânduri. Gândurile oamenilor zboară sus, departe de ei, şi încurcă avioanele, existând mereu riscul unor accidente aviatice. dar noi suntem acolo, nu vă faceţi griji.
Da, suntem mai mulţi. Mii. Sute de mii. Tuturor ne plac oamenii aşa cum sunt. Nu vrem să-i schimbăm. Nu mai vrem.
Am încercat căndva, de mult. Acum bunătatea e o amintire.

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Blândeţe de călugăr

Poarta mânăstării scârţâia. Era frig. Era obosit, bătrân şi nu mai vedea bine. Fusese călugăr toată viaţa. Mânăstirea era casa lui. În mijlocul pădurii. Departe de lume. Petru Vodă o construise atunci când, într-un stejar, într-o zi, găsise o icoană cu Maica Domnului. Pe locul stejarului făurise o biserică ca un paradis ascuns.
Călugărul ruginise şi el, ca poarta de la intrarea mânăstirii. Cu greu îşi mai amintea de părinţii şi fraţii lui de acasă. Nu mai ştia bine nici la ce vârstă devenise fiul Domnului. Asta era menirea lui. Revelaţia venise pe nepregătie, ca Zburătorul, într-o noapte. Şi casa lui nu mai era a lui şi părinţii lui deveniseră străini.
Nu mai ştia de câţi ani era în Mănăstire şi nici nu mai conta. Zilele însemnau doar vecernie, rugăciune....se pregăteau acum de Săptămâna Patimilor. Fiecare se ruga cu sufletul înălţat până la suferinţa lui Isus. Şi era linişte în mănăstire. Şi frig. Oamenii vedeau rând să se spovedească tot mai puţin, mai reci faţă de Biserică, mai preocupaţi de greutăţile din viaţa lor zilnică. Călugărul încerca să-i îmbărbăteze, să-i aducă aproape de Dumnezeu.
Într-o zi a venit la el o fetiţă.Din satul din apropiere. Îi plăcea să-i ajute pe călugări la udatul muşcatelor. Erau muşcate peste tot, numai roşii, sângele lui Isus în mijlocul pădurii. "Părinte, eşti bine?". Călugărul privea departe, peste copaci, în înaltul cerului, spre mântuire.

vineri, 16 noiembrie 2012

Fata cu trenci bej

Ochi negri şi grei. Privire săltăreaţă. Gene lungi şi trenci bej. Toţi puştanii întorceau capul după ea. Mergea mândră de parcă era împărăteasa unui lung cârd de gâşte. Vântul îi flutura şuviţele şi i le dansa ca pe o horă a pufului de păpădie. Călca pe frunzele moarte ca un fachir, sigur pe el, într-o fugă pe cărbunii încinşi.
Eu stăteam ca prostul şi mă holbam la ea de pe bancă. Rămăsesem cu ţigara în aer, nefumată, turnuleţ din scrum care începea să mă ardă la degete. M-am ridicat timid şi am urmărit-o cu privirea. Îmi uitasem binoclul acasă. Idiot. Întotdeauna aveam binoclul la mine în Parcul Mare. Vedeam fanfara de departe. Fata cu contrabasul era extrem de exotică.
Am îndepartătat gândul cu contrabasul şi am grăbit pasul. Trenciul bej se mişca cadenţat printre crengi joase şi bănci ruginite şi descompletate de bagabonţi cu binoclu, ca mine. Parcul nu-şi pierduse farmecul dintâi. În tramvai, în faţă la Teatrul Maghiar, am ajuns-o din urmă. Mirosea a nuci verzi şi a scorţişoară. "Miroase mai mult a iarnă decât a toamnă", m-am gândit. I-am oferit, ostentativ, locul în tramvai. M-a refuzat. Căutam vorbă din priviri. Coborâţi? Nu. Cât de rece s-a lăsat! Îhm! Pivea peste mine şi prin mine. Parcă scruta dealuri pe geamul tramvaiului. Pe Horea a coborât lăsând în urmă o dâră puternică de scorţişoară. A luat cu ea o bucată din toamna mea.