Îngeri

Sunt un înger blond cu ochii albaştri. Iubesc oamenii. Aşa cum sunt ei: răi, invidioşi şi egoişti. Dacă toţi oamenii ar fi buni şi blânzi, noi, îngerii, ne-am plictisi teribil. Pe cine am mai ajuta noi? Pe cine am mângâia pe frunte când plânge. Cum i-am mai şopti că e un căţel mic, călcat de un Seat mare şi negru, pe străduţa din faţa blocului?
Uneori merg în vizită la familia mea. Nu m-au uitat. Îşi aduc aminte de mine când le e greu. Dar nu le port pică, de aia s-au inventat îngerii, nu?
Când zbor, seara, aripile mi se încâlcesc în mii de gânduri. Gândurile oamenilor zboară sus, departe de ei, şi încurcă avioanele, existând mereu riscul unor accidente aviatice. dar noi suntem acolo, nu vă faceţi griji.
Da, suntem mai mulţi. Mii. Sute de mii. Tuturor ne plac oamenii aşa cum sunt. Nu vrem să-i schimbăm. Nu mai vrem.
Am încercat căndva, de mult. Acum bunătatea e o amintire.

Blândeţe de călugăr

Poarta mânăstării scârţâia. Era frig. Era obosit, bătrân şi nu mai vedea bine. Fusese călugăr toată viaţa. Mânăstirea era casa lui. În mijlocul pădurii. Departe de lume. Petru Vodă o construise atunci când, într-un stejar, într-o zi, găsise o icoană cu Maica Domnului. Pe locul stejarului făurise o biserică ca un paradis ascuns.
Călugărul ruginise şi el, ca poarta de la intrarea mânăstirii. Cu greu îşi mai amintea de părinţii şi fraţii lui de acasă. Nu mai ştia bine nici la ce vârstă devenise fiul Domnului. Asta era menirea lui. Revelaţia venise pe nepregătie, ca Zburătorul, într-o noapte. Şi casa lui nu mai era a lui şi părinţii lui deveniseră străini.
Nu mai ştia de câţi ani era în Mănăstire şi nici nu mai conta. Zilele însemnau doar vecernie, rugăciune....se pregăteau acum de Săptămâna Patimilor. Fiecare se ruga cu sufletul înălţat până la suferinţa lui Isus. Şi era linişte în mănăstire. Şi frig. Oamenii vedeau rând să se spovedească tot mai puţin, mai reci faţă de Biserică, mai preocupaţi de greutăţile din viaţa lor zilnică. Călugărul încerca să-i îmbărbăteze, să-i aducă aproape de Dumnezeu.
Într-o zi a venit la el o fetiţă.Din satul din apropiere. Îi plăcea să-i ajute pe călugări la udatul muşcatelor. Erau muşcate peste tot, numai roşii, sângele lui Isus în mijlocul pădurii. "Părinte, eşti bine?". Călugărul privea departe, peste copaci, în înaltul cerului, spre mântuire.

Fata cu trenci bej

Ochi negri şi grei. Privire săltăreaţă. Gene lungi şi trenci bej. Toţi puştanii întorceau capul după ea. Mergea mândră de parcă era împărăteasa unui lung cârd de gâşte. Vântul îi flutura şuviţele şi i le dansa ca pe o horă a pufului de păpădie. Călca pe frunzele moarte ca un fachir, sigur pe el, într-o fugă pe cărbunii încinşi.
Eu stăteam ca prostul şi mă holbam la ea de pe bancă. Rămăsesem cu ţigara în aer, nefumată, turnuleţ din scrum care începea să mă ardă la degete. M-am ridicat timid şi am urmărit-o cu privirea. Îmi uitasem binoclul acasă. Idiot. Întotdeauna aveam binoclul la mine în Parcul Mare. Vedeam fanfara de departe. Fata cu contrabasul era extrem de exotică.
Am îndepartătat gândul cu contrabasul şi am grăbit pasul. Trenciul bej se mişca cadenţat printre crengi joase şi bănci ruginite şi descompletate de bagabonţi cu binoclu, ca mine. Parcul nu-şi pierduse farmecul dintâi. În tramvai, în faţă la Teatrul Maghiar, am ajuns-o din urmă. Mirosea a nuci verzi şi a scorţişoară. "Miroase mai mult a iarnă decât a toamnă", m-am gândit. I-am oferit, ostentativ, locul în tramvai. M-a refuzat. Căutam vorbă din priviri. Coborâţi? Nu. Cât de rece s-a lăsat! Îhm! Pivea peste mine şi prin mine. Parcă scruta dealuri pe geamul tramvaiului. Pe Horea a coborât lăsând în urmă o dâră puternică de scorţişoară. A luat cu ea o bucată din toamna mea.

Fly away, mister butterfly

Poieniţă şi soare.
Ana se bronza. da, ştiu, sânzienelor le place ploaia. Ei, şi ce? Repet: Ana se bronza.
Era un soare molatec, de primăvară. Pământul mirosea a reavăn şi a crud.
O gărgăriţă i se urca leneş pe piciorul stâng. Ana cocheta cu soarele şi soarele îi întorcea complimentele.
Inorogul o văzuse de departe. Dar nu îndrăznea să se apropie. Îi plăcea prea mult jocul Anei cu soarele. Şi apoi de ce să se apropie? Să râdă iar de el netrebnica? Să-l batjocorească. Mai bine să plece. Să renunţe. Ana va rămâne doar o amintire frumoasă. Se întoarse să plece. Vreascuri trosniră sub copitele inorogului.  Ana tresări. "Aici erai!" Se ridică ca într-un dans. Ana mergea de parcă plutea. Puteai să juri că e profesoara Mc Gonagall din Harry Potter. "Mereu fugi de mine, inorogule. Ţi-e frică. Te-am citit eu."
Inorogul dădea semne de nervozitate. Nu-i plăcea jocul ăsta. Ura să se râdă de sentimentele lui, de slăbiciunile lui.Şi izbucni: "îmi doresc să nu te fi întâlnit niciodată. Urăsc ploaia."

Pa

Am zâmbit. Soarele m-a orbit şi o lacrimă mi-a alunecat din ochiul usturător. Mi.am pus palma streaşină şi m-am uitat la tine. Stăteai pe bancă şi zâmbeai şi tu strămb şi timid şi înăuntru. Nu ţi-ai plecat privirea ca de fiecare dată. Dar parcă n-aveai ce face cu picioarele. Parcă erau în plus. Ţi-am făcut din mână convinsă că n-am să mă mai uit înapoi. O să facem ca şi cum am plecat la război şi e bad karma să mă uit înapoi. Poţi să te relaxezi. Am plecat.

Ursus Evolution

O seară frumoasă şi caldă. Concert la malul mării. Lume multă. Tineret. Coadă la bere. Sunet puternic care se sparge în valuri.
Ajungem. Râdem. Glumim. Revedem prieteni. Facem poze. Cântă Raku. Termină Raku. Eu "La revedere, vă spunem la revedere...........".
Şi tună. Fulgeră. Picături mari mari mari. Las paharul de bere lângă gard. Paul fuge cu Tudor în braţe.
Mii de oameni sub un acoperiş firav alb. Transpiraţie. Înghesuială. Afară potop.
Transpiraţie. Ţigări palmate. Spaţiul intim invadat.
La început unii mai aveau bere. A noastră, lângă un gard.
"Mami, unde eşti?" Copii mici amestecaţi cu copii mari beţi.
"Bă, ce cool e, să-ţi trimit o poză de la înghesuială...ai văzut-o pe aia?....".
Trec minute ca ore. Tudor e cu capul pe mine şi cu picioarele pe Paul. Dormitează. Paul şi-a scos tricoul şi l-a acoperit pentru că pulbere fină de ploaie ajunge la micuţ şi-l udă. Picioarele mi se înfundă în nisip fin.
Larma creşte ca şi nerăbdarea. Concertul s-a oprit de mult. Şi, dedoată, din zgomotul infernal, încep toţi să cânte din ce în ce mai tare: "Şi dacă ploaia s-ar opri/ Şi din cer n-au să mai cadă lacrimi/ Stele-ar răsări/Tu ai veniiiii............"
"I-auzi bă, ăştia cântă piesa lu Vama Veche!"

Amintiri

Citind poveşti cu bunici, mi-am amintit, nu ştiu de ce, despre următoarele chestii: eu cu Andreea aveam un obicei, când stăteam în Cluj. Credeam în semne. Dacă vedeam o cioară dimineaţa, când mergeam spre facultate, era clar: în ziua aia ne mergea sigur rău. Dacă vedeam un porumbel, era de bine.
Plus că Andreea spunea mereu: "în jurul fiecărei femei, în cosmos, gravitează viitorii ei copii. Copilul meu va semăna cu mine, Alina. Va fi un băiat alb-verzui la piele, plin de alergii." Doamne, cât s-a înşelat Andreea.

Bunicii mei (2)

Ei, cu bunicii mei olteni e altă poveste. Ei erau mai arţăgoşi. Mai răi din fire.
Şi totuşi, vacanţele la ţară aveau farmecul lor. Eu eram o puştoaică fiţoasă de la oraş. Mă duceam la ţară cu 15 rochii la mine. Şi aşa împopoţonată mă urcam în dud şi mă făceam mov toată. Bunică-mea trebuia să spele rochii la mână non stop şi clocotea de draci din cauza asta.
Ce era cel mai frumos în Oltenia? Via noastră era despărţită de via străbunicii, lui mămiţa adică, de un gard. Deci practic erau două gospodării lipite de o vie imensă. Era tare frumos.
Bunica mea făcea cea mai bună pâine în ţăst pe care o ungea cu dumade. Activitatea ei preferată era să stea la taină cu babele, la linie.
  O dată, în loc de făină, bunica a pus în mâncare nişte antibiotice pentru găini. Noi am sesizat că mâncarea are gust ciudat şi i-am dat să mănânce din ea câinelui, Frunză. Căinele s-a îmbolnăvit atât de rău de i-am dat câteva zile numai lapte.
Îmi amintesc cu drag cum plecam cu trenul la Craiova îmbrăcată în costum naţional. La Tecuci, după o oră de drum din opt, deja ne era o foame de lup.

Bunicii mei (1)

Bunicul meu de la Galaţi era o bumboană de băiat. Aşa glumeam noi mereu. Fusese un bărbat frumos în tinereţe. Un brunet cu părul ondulat şi ochii verzi. Fiu de chiaburi.Se îndrăgostise de fata vraciului din sat. Săracă. Scundă, crăcănată, cu ţâţe mari şi sfătoasă. Bunica mea. Sunt sigură că avea farmecul ei. O furase cu căruţa, într-o noapte, de acasă. Soacra ei n-a iubit-o niciodată. Nu erau de acelaşi rang social. ("Şi, totuşi, Alina, chiar dacă soacră - mea nu m-a iubit niciodată, eu i-am ţinut lumânarea când a murit." Ce răzbunare.....)
"Alina, am fost o bumboană de băiat dar bunică-ta m-a acrit".
Bunicii mei s-au iubit exemplar şi s-au ţinut toată viaţa de mână.
La ora 11 dimineaţa se apucau să pregătească prânzul. Bunicul făcea mămăliga.
Bunica mea făcea cele mai bune sarmale din lume, cele mai bune urzici cu usturoi, cea ma bună plăcintă de bostan ever. Salata boeuf era înecată mereu în maioneză ( "Alina, secretul salatei boeuf e maioneza. Cât mai multă!")
La bunicul meu pe balcon găseai mereu agăţaţi peşti săraţi. Sau cârnaţi ("Dane, noi am făcut cu 5 metri mai mult decât voi").
Bunicul meu repara maşini şi înjura de Dumnezei. ("Mă, nu mai înjura pe Dumnezeu, că ai să mori fără lumânare!" spunea bunica. Aşa a fost.)

Nu ştim să ne bucurăm de viaţă, asta e

Azi am aflat că ne-a mai murit un coleg. Nu împlinise 30 de ani. S-a înecat.
Şi iar ne-am gândit. De ce suntem aşa încrâncenaţi? De ce nu ne bucurăm de viaţă? De ce jobul e pe primul loc mereu şi nu putem să ne bucurăm de familia noastră?
În fiecare zi promit c-am să mă bucur, că n-am să mai vin cu frică la servici, că n-o să mai conteze decât fericirea din ochii copilului meu...da nu prea îmi reuşeşte.

Prietenie şi iubire de data asta

Ne naştem singuri. Umili. Dezbrăcaţi ca dezbrăcatul. Din prima clipă primim în dar familia. Nu ne-o alegem.
Apoi mai creştem. Ne facem prieteni. Întâi la grădiniţă, pentru motive unul mai fantastic decât celălalt. Eu îmi făceam prieteni în funcţie de poziţia patului în care se dormea la prânz (uram somnul când eram la grădi, nu ca acum).
Si am crescut. În şcoală întotdeauna am fost o tocilară cuminte. Mi-am făcut prietene multe şi prieteni. da, ştiu, o să-mi spuneţi că între un băiat şi o fată nu există prietenie fără gânduri ascunse şi subliminale. Eu aş avea multe argumente şi exemple cu care să vă contrazic. Există şi acum oameni care îmi sunt prieteni peste ani. Nu prea am pierdut prieteni. Rectific, nu am pierdut pe nimeni. Şi cei pe care i-am pierdut, clar nu erau prietenii mei.
Despre iubire ce să vă spun? De la fiecare relatie seriosă, şi au fost puţine, am câştigat ceva. M-am îmbogăţit. Cred că n-are rost să fii într-o relaţie dacă nu înveţi nimic frumos de la omul ăla. Nu cred că în relaţii fără iubire şi nu înţeleg sexul fără dragoste.
Eu sunt fericită pentru că mi-am întâlnit iubirea şi  norocoasă pentru că nu a trebuit să o caut aşa de mult.

Elefteria din nou

Am uitat să zbor. Din nou! Elefteria uita periodic să zboare. Ba i se defecta un şurub de la aripa dreaptă, ba i se mototolea vârful de la aripa stângă. Numai ei putea să i se întâmple asemenea ghinioane. Se născuse fără de noroc, gândea mereu. Şi toate defecţiunile ăstea se produceau dintr-un singur motiv: uita să zboare. Se trezea dimineaţa şi uita că e doar o zână, că zânele zboară, îndeplinesc dorinţe şi că de fapt au ca principal targhet să facă lumea să se simtă bine.
Totuşi, Elefteria noastră era excepţia de la zâne, cum s-ar spune. N-ar fi fost nicicând de mirare dacă ar fi umblat zile în şir cu o aripă stricată, târâind-o pe jos într-o poziţie neregulamentară şi deci nefirească şi lăsând o dâră prin praful poienii. Zâna asta era cam aeriană. După o sptămână de târâit aripă, câte o zână mai în vârstă i-ar fi atras în sfârşit atenţia că nu e cuviincios ceea ce face şi că îşi neglijează menirea.
Elefteria avea şi perioade când se trezea din reverie. Şi atunci făcea totul pe repede înainte, răvăşea pe toată lumea şi le împrumuta la toţi din fervoarea ei caracteristică. În momentele ălea, cel mai mult îi plăcea să se învârteasă în cercuri concentrice, astfel încât orice ochi normal ar fi confundat-o cu un mic taifun.
Şi totuşi ce era în capul micii zâne? Apă minerală? Suc de portocale? Nu! Îşi făcea planuri. Mari. Vroia să cucerească lumea. Hm, credea că lumea e de cucerit. În fiecare zi adăuga câte un lucru "important" la bocceluţa pe care şi-o pregătea pentru drum: ba un ciocănel, ba un glaspapir (nu ştii când ai nevoie de el la drum), ba o foiţă pentru tabac, ba o pilă de unghii, ba o sută de euro primiţi şpagă de la un inspector guvernamental, ba 3 kg de smaralde culese din roua florilor. Când luna va fi în conexiune perfectă cu scorpionul (va trebui neapărat să o urmărească pe Neti Sandu pentru mai multe informaţii), atunci va pleca la drum.

Despre prietenie 2

Într-o zi am să încetez să cred în prietenie. Dar încă n-a venit ziua aia. Încă n-am murit de tot.
Prietenia, pentru mine, înseamnă să pot vorbi deschis cu omul de lângă mine. Despre orice.

Frânturi din viaţă (3)

Urcau pe munte. Tare greu rucsacul. Ea nu putea sa stea dreaptă cu rucsacul în spate. Se apleca mereu, paralelă cu pământul, să i se aşeze greutatea rucsacului pe spate, nu pe umeri. Şi urcuşul reîncepea de ţi-era frică să te uiţi în spate. "Parcă suntem capre negre" şi la următorul pas pietricele mici alunecau la vale, în hău, ău, uuuuu. Erau îmbujoraţi ca doi meri copţi şi gâfâiau ca Marfarul de opt şi douăşcinci.
"Nu mai pot! Îmi tremură genunchii!". "Trebuie să mai poţi, mai e un pic până la refugiu." Se aşeză pe un pietroi. El ţinea într-o mână trepiedul bleu jerpelit. "Obsesia trepiedului", gândi fata şi se mărgini doar să zâmbească. De câte ori uitase fata asta zăpăcită trepiedul cel jerpelit prin frunze prin păduri dese de mesteacăn...de câte ori se întorseseră din drum pentru trepied. Cel puţin fotografierea florilor de colţ din cinşpe unghiuri le mai lăsa răgaz de odihnă.
După pauze dese, ajunseră în vârf. Ştiţi cum e Lacul Bucura în martie? Ghetele îţi rămân înfipte în zăpada de pe mal. Dar n-ai să uiţi niciodată locul ăla. Acolo, în vârful muntelui Retezat, simţi că dacă te ridici un pic pe vârfuri şi întinzi mâna spre cer, îl mângâi pe bunul Dumnezeu pe barbă.

Marea cea mai mare

Iubesc muntele. Dar când plec de lângă mare pacă las o bucată din mine acolo, pe nisip.Ştii cum este să stai pe malul mării, cu bărbia în palme şi să te uiţi aşa. Ore întregi.  la marea cea mare.
Mi-ar plăcea să locuiesc acolo, în lumea algelor. Vă mai amintiţi de prinţesele din palate de cleştar? Palatele astea sunt sigur în mare.
De exemplu: o prinţesă mică se trezeşte dimineaţa. Cască. Se întinde. Iese pe terasa palatului. Şi poc, ochii i se umplu cu apă.  Apă verde sau albastră? Hai să zicem că albastră! Ia prosopul şi se şterge la ochi. Apoi îşi face joggingul de dimineaţă, înotând. "Hm, ce beţie de arome! Azi au înflorit algele! A venit toamna." Prinţesa dă bineţe bătrânului somn şi îşi aşează umbrela de ploaie pe coada căluţului de mare. Ah,ce bezmetică sunt, umbrela nu mi-e de nici un folos aici.

Sunt tare proastă

Uneori mi-e tare ciudă pe mine. Cel mai mare defect al meu e încrederea în oameni. Adică, pe scurt, sunt naivă şi proastă. Şi am gura prea mare, soţul meu are dreptate când zice asta. Sunt prea deschisă faţă de oameni care nu merită asta. Clar! Gura mea prea mare a declanşat demiteri, certuri şi discuţii penibile. Oamenii de ştiinţă n-ar putea inventa un fermoar pentru gura femeilor?
Contrar firii mele, în opoziţie cu mine, există oamenii sugativă. Oamenii care ştiu să stoarcă informaţii cu întrebări meşteşugite.
Am mai avut postări despre răutatea din oameni. Ăsta e primul despre prostie. A mea.

somnul la mine

Somnul e prietenul meu.
Câtedată, când mi-e frică de moarte, mă gândesc la ea ca la un somn mai lung. Şi nu-mi mai e frică.
Deci v-aţi dat seama cât de mult îmi place somnul.

Poveste fără nume

Se ţineau de mână. Stingher la început. Apoi cu fermitate.
Se plimbau ore întregi pe trotuare prăfuite. Admirau vitrinele.
Hai să mergem la catedrală! Întotdeauna mi-am dorit să intru. Oare ne dă voie până în vârf, să vedem lumea de la balconul din cer?
Au intrat zgribuliţi. Ea şi-a muiat degele în apa de la intrarea, văzuse în filme că aşa se face în bisericile catolice dar nu ştia care e seminificaţia gestului.
Să ne aşezăm pe o bancă.  În surdină o orgă. Vioaie orgă pentru o biserică aşa solemnă. Orgă pentru urechi şi linişte în noi. Îmi voi aminti mereu de momentul ăsta, exact ăsta. Fata a ridicat capul. Pe sub arcadele gotice zburau porumbei.

Ce-mi place mie2

Da, am revenit la ce-mi place mie.
Îmi plac oamenii frumoşi. Pe dinăuntru.
Îmi plac oamenii care n-au nimic de ascuns.
Îmi plac oamenii care ştiu să râdă.
Îmi plac oamenii care nu se schimbă din cauza funcţiei sau a banului.
Îmi plac oamenii curajoşi ca prietena mea Anina.
Îmi plac oamenii mulţumiţi cu alegerile lor. Care se simt bine cu alegerile lor.
Mi-ar plăcea să pot zbura.
Mi-ar plăcea să fiu împăcată cu gândul că nu le pot avea pe toate. Să fiu fericită că am o familie minunată, că-mi iubesc copilul şi soţul mai mult de cât orice/ oricine pe lume. De ce nu e de ajuns? Din punctul ăsta mi-ar plăcea să fiu un pic autistă. Să am lumea mea şi atât.
Oamenii mici îmi lasă mereu un gust amar. Răutatea gratuită e mereu o jignire personală. Trăim într-un loc cu multă răutate dăruită zilnic celor din jur.De ce?
Avem momente când spunem: "e cel mai fericit moment din viaţa mea!". Şi a doua zi uităm şi ne adâncim în urât, în răutatea din oameni, în dispreţul din ochii celorlalţi.
Nu simţiţi niciodată că trăim într-un vârtej, într-o lume de nisipuri mişcătoare din care rareori reuşim să evadăm?
Mi-am amintit acum, nu ştiu de ce, de o femeie care a stat ore întregi într-o mlaştină, lângă calul ei care rămăsese înţepenit acolo. A reuşit să-l salveze. Noi o să reuşim să ne salvăm?

Povestea de seară

Erau o dată doi bursuci care trăiau la Polul Nord într-o hrubă la 100 de metri în pământ. Toată lumea zicea: moaaaaaaaaamă ce graşi sunt bursucii ăştia doi! Dar....cu cât venea vara, cu atât cei doi bursuci deveneau mai slabi. De ce? De fapt ei iarna erau îmbrăcaţi cu muuulte multe haine pentr că le era frig. Şi cum se încălzea, pac mai dădeau o haină jos......

Elefteria capturată din nou

hău. Strigătul Elefteriei se auzi cu ecou cou ou .Singură în noapte.Un porumbel zbură deasupra capului zânei. Iar nu -şi aminea nimic. Cum ajunsese acolo? Ştia doar că în dupa amiaza aceea se plimba prin pădure singură. De plictiseală, făcuse întrecere între piciorul stâng şi piciorul drept. Câştigase cărarea. La un moment dat se simţise ameţită. Picioarele i se împleticeau şi simţea nevoia aprigă de a se întinde la umbră. Dar în momentul în care s-a aşezat,  a simţit două mâini viguroase cum o prind şi o trag prin iarbă. Şi apoi? nu-şi mai amintea nimic. Cum a ajuns în prăpastie?
Şoapte. Bâjbâi în direcţia lor. "Aţi legat-o bine? Fedeleş?" O voce subţirică: "Ddddda, stăpâne". "Nu vreau să scape de data asta. Zâna asta e a mea!" Elefteriei i se încreţi pielea de frică. Nu era legată cum trebuie, putea fugi oricând. Dar nu avea unde. Nu vedea nimic şi nu ştia unde este.
"Zâna asta e a mea de când am văzut-o prima dată. Ştiu că nu e bine ce fac. Ştiu că nu folosesc metodele potrivite. Dar trebuie să înţeleagă. Dacă e nevoie, am s-o ţin legată o viaţă."
E nebun, clar, gândi zâna mică. O să fug din nou. Nu mă ţine el pe mine legată. Trebuie să găsesc o metodă. O să fiu alpinistă şi o să escaladez muntele. N-am nevoie de pioleţi. O să fiu scafandru, dacă e necesar. Sau parapantist. I-arăt eu lui, nemernicul. Se aşeză împăcată pe un pietroi şi începu să cânte încetişor: "First I was, I was petrified....."

Labirint

Labirint verde. Ceaţă. Întuneric.Vis? Nu. Mă caţăr? Să încerc?Ah! Doare!Mai bine nu. Ariadna. Hahahaaaaah. Mi s-a înfăşurat firul în jurul gleznei. Mai degrabă Sisif.
O să ajung la capăt. Of, şi ceaţă şi noapte.
Mai bine merg. Mai bine mă-mpiedic.
Buf! O cărămidă ateriză în faţa Elefteriei. Aproape îi reteză vârful nasului. Dădu la o parte ceaţa mâloasă  ca să vadă mai bine. Ce? Cu un elastic gros, în jurul cărămizii era legat un bilet cu un scris lăbărţat.
"You can run but you can't hide". Stupid, gândi Elefteria. Unde aş putea să mă ascund??? Sunt într-un labirint!
Încercă din nou să se caţere pe gardul viu. Buricele degetelor sângerau deja. Buf. Iar! De data asta nu mai era o cărămidă. Era o piatră ponce de îndepărtat crăpăturile din călcâie. Ştiţi voi," ia nămolu şi piaaaaaaaaaatra de baie...........", cam aşa strigă ţigăncile pe plajă la Costineşti.
Pe al doilea bilet scria: "Ai, dreptate, sunt un prostănac, nu te poţi ascunde.....până poimâine ai să cauţi ieşirea din labirint, hahah, sau ai putea....." aici scrisul devenea din lăbărţat dezlânat. Elefteria îşi scoase batista care mirosea puternic a lavandă din buzunar şi încercă să se şteargă de ceaţă la ochi. Degeaba. Efect zero. "te urăsc pe tine şi tot neamul tău, nu te mai juca cu mineeeeeeee!" strigă ea din toţi bojocii. Linişte. Al treilea pietroi purtător de mesaj îi juli urechea stângă.....

Frânturi din viaţă (2)

Lui îi plăceau fetele cu părul lung. Ea avea părul scurt.
Lui îi plăceau fetele mai mici decât el. Ea era cu un an şi o lună mai mare decât el.

S-a cunoscut la munte, într-o excusie. Prieteni şi gălagie multă. El tipul scheletic cu bandană legată la mână, de rocker. Plete negre ca abanosul. Scheletic.Fuma mult. Şi când n-avea ţigări, fuma la rece, fără ţigări.
Ea. De treabă. Tunsă scurt, faţă mică. Comunicativă.
De la început au ştiut că vor fi prieteni. Nu iubiţi, prieteni.
 Prima întâlnire. Ea a ajuns prea devreme. S-a mai plimbat prin librărie, să mai treacă timpul. El, liniştit pe bancă, faţă în faţă cu Matei Corvin ca-ntr-o confruntare.
Se văd. Roşesc. El: "Mi-a fost frică că n-ai să vii. Nu aveam numărul tău. N-aş mai fi putut da niciodată de tine. N-am dormit toată noaptea."
"De ce?"
Am pozat. Am pozat pentr cineva de la arte. Mi-a făcut portretul. O să ţi-l arăt într-o zi.
"Bulşit.", gândeşte ea. "Îmi toarnă bulşituri ca să mă impresioneze".
"Hai să bem o cafea lungă şi să-mi povesteşti despre tine".
Barul era tot pentru sudenţi de la arte, exclusiv şi only. Avea pe pereţi blugi băgaţi în ciment şi atârnaţi pe perete în scop ornamental şi pentru că e cool. Cum ar zice cineva cunoscut: "băi, n-arăta rău!".
Au vorbit ore întregi. Verzi şi uscate. El, mare desenator....tehnic. Cât au stat de vorbă cu ea, el a desenat non-stop pe şerveţelul  adus de ospătar langă farfuriuţa şi ceaşca de cafea. În miniatură apăreau case, terase, căni de cafea, flori şi un joben. Şi nu, nu era un şerveţel kilometric.
Aşa a început o poveste lungă. Frumoasă. Cu certuri. Cu zâmbete. Cu plimbări şi cu despărţiri.

Frânturi din viaţă

            Ieşisem din teatru. Mirosea înţepător a praf, ca după ploaie. Atunci mi-am amintit: îmi uitasem umbrela pe mânerul scaunului.... M-am întors. Fusese înghesuială şi piesa se jucase în Sala mică. Zâmbisem când actorul principal îmi răsuflase pentru o fracţiune de secundă în obraz.....Am ajuns în sală. În al doilea rând era un tânăr care se uita ţintă la scenă. Nu observase că s-a terminat piesa? Plasatoarele şuşoteau între ele. M-am dus încet încet să-mi iau umbrela, încet-încet, să nu-l trezesc din reverie....A tresărit! S-a întors curios la mine...parcă se deşteptase dintr-un vis....

Am ieşit din teatru. Mi-am deschis umbrela şi m-am îndreptat spre staţia de autobuz. Nici nu observasem că nu mai ploua de mult, rămăsesem cu gândul la tânărul din rândul al doilea.

De mică am ştiut că vreau sa mă fac pictoriţă. În clasa întâi  am desenat un dinozaur şi doamna învăţătoare a chemat-o pe mama la şcoală şi i-a zis aşa: „ Fata are talent, să o daţi la Liceul de artă”...

Asta s-a întâmplat demult. Acum sunt studentă. Prima oară când am venit în Cluj (venisem cu tata să mă înscriu la facultate) mi s-a părut că mă învârt în cerc. Mergeam ca bezmetica pe străduţe mici şi strâmte, ridicam ochii vedeam Teatrul...iar mergeam, vedeam biserici frumoase cu turle înalte, ridicam ochii – îl vedeam pe Matei Corvin pe cal şi iar aşa! Când le ziceam colegilor la facultate că eu mă învârt în cerc, zâmbeau îngăduitor...

Prima dată când am păşit în atelierul celor de la arte din Mărăşti am văzut un şir de babe aliniate, mici de statură, cu burţi mari şi nasuri coroiate. Erau încercările celor de la sculptură, ei în anul I descopereau corpul uman....

Eu am optat pentru secţia Grafică, asta îmi place să fac. O să pictez în timpul liber, dar la facultate voi face Grafică.

Într-o zi, stăteam la soare pe banca din faţa atelierului. Mă jucam cu piciorul cu umbra unei frunze de mesteacăn. Am ridicat privirea şi am vazut doi colegi de la Sculptură, în faţa atelierului lor. Discutau în contradictoriu, păreau că se ceartă. Din curiozitate am încercat să prind frânturi din ce spuneau dar într-o clipă, unul dintre ei a ridicat ochii şi m-a privit. L-am recunoscut, era băiatul care nu observase că s-a terminat piesa de teatru. Am lăsat ochii în jos ruşinată dar el se uitase la mine fără să mă vadă cu adevărat.

Era extrem de nervos. A venit şi s-a trântit lângă mine pe bancă vociferând. „I-am zis s-o lase în pace, e prietena mea! De ce vrea mereu să-mi ia totul? De ce concurează cu mine de când eram mici?” M-am uitat în jurul meu. Eram doar noi doi pe bancă....vorbea cu mine?

Dar el nu avea de gând să se oprească: „ E fratele meu iar ea e iubita mea. Aş putea zice că e „aleasa”, ştii, fata aia pe care ai căutat-o toată viaţa, fata pe care ai visat-o nopţi la rând, fata al cărei păr miroase a frunze de nuc...” Aştepta să-i răspund? Sper că nu. Oricum mi-ar fi fost imposibil să-mi descleştez maxilarul. Brusc s-a ridicat şi a plecat cu paşi hotărâţi.

Am rămas pironită pe bancă...eram aproape sigură că nici nu observase că exist.

L-am studiat săptămâni întregi de la distanţă. Umbla mereu cu fratele lui şi mereu se certau. El era la Sculptură iar fratele lui la Pedagogie, cu doi ani mai mare.

Într-o zi făceam studiu de caz în grădina atelierului şi eram plină de cărbune pe degete. Cred că mă mânjisem şi pe faţă în încercarea zadarnică de a-mi da la o parte şuviţele de păr care mă deranjau. S-a aşezat trist, pe iarbă, lângă mine. „ce desenezi acolo?”. Hm, de data asta am fost în stare să vorbesc: „Iar probleme cu aleasa?”.  Nu avusesem nici cea mai mică intenţie să fiu sarcastică, dar de emoţie asta a ieşit!

S-a uitat şocat la mine, parcă tocmai ar fi căzut din copac. „ De unde ştii ce probleme am eu? De unde mă cunoşti?” De nervi i se zbătea un muşchi pe obraz şi faţa i se umpluse de pete roşii.

I-am explicat, cât de calm am fost în stare, că el singur s-a aşezat într-o zi pe bancă lângă mine. Brusc, şi-a amintit. „Tu eşti fata de la teatru. Probabil mă crezi un pic nebun.”

Şi uite aşa, am început să vorbim. Mi-a povestit de cât de bun prieten e cu fratele lui, Călin, cum împart ei totul pe lumea asta şi cum nu se mai înţeleg deloc de când a apărut ea în viaţa lor. Mi-a povestit cum râde ea şi toată faţa i se luminează, cum merg ei trei pe câmp şi înalţă zmee, cum a învăţat-o el să sculpteze un nas, un ochi, o ureche şi s-au mânjit amândoi de lut. Era o durere acolo, în toate poveştile alea. Mi se părea că dacă aş întinde mâna, aproape că aş putea atinge durerea asta.

Aşa am devenit noi prieteni. Devenisem „confidenta sufletelor” dar de fapt tânjeam după o dragoste ca a lui. Uşor, uşor, cu stilul său enervant şi dificil, băiatul ăsta îmi intrase în suflet. Simţeam că mă arunc în prăpastie fără să am o amărâtă de umbrelă la mine. De ce un băiat şi o fată nu pot fi doar prieteni?

Într-o zi cu soare mă aşezasem pe scările teatrului şi încercam să fac o schiţă statuii lui Avram Iancu din faţa mea. Am văzut o umbră care se lungea pe foaia pe care încercam să desenez. Şi umbra s-a aşezat lângă mine. Îmi deveniseră dragi umbrele de sub ochii lui, felul în care îşi muşca inconştient buza de jos când era preocupat sau doar trist. „Ştii, am rămas singur.” Atât a spus. L-am luat de mână, am fugit pe străduţe întortocheate, i-am arătat turle înalte de biserici şi i-am strigat că n-o să mai fie niciodată singur.

Ce vreau eu

Nu vreau să-mi mai fie frică. De nimic. Vreau să-mi trăiesc viaţa normal şi să fiu fericită. Să mă bucur de copilul meu şi de soţul meu. Să mă bucur că trăiesc. Să nu mă las copleşită de rahatul din jur, de umilinţele zilnice şi de oamenii neoameni. De oamenii mici. Vreau să fiu puternică. Cum zicea cineva, veau să am butonul meu. Şi când apăs butonul să pot.

This ain't no fairy tale either

Am încercat să-mi ridic capul de pe pernă proptindu-mă într-un cot. N-am reuşit. 1 la 0 pentru gravitaţie.
În gură - clei. Clei din ăla cu care se lipeşte mobila.
De ce-oi fi băut atât aseară? Şi ce-am băut, de fapt, mai exact?
Băi, măcar s-ascult o muzică, ceva, până se mai diluează alcoolul din cutia craniană.
Paşi pe hol. "mamă, dă muzica aia mai încet! Îmi trepidează halba de bere pe masă!"
"Aş vrea să te ajut! Dar n-ajung la buton...."
Uşi trântite. Las că-i trece.
Da, deci unde rămăsesem? Aseară? Îmi amintesc vag începutul şi sfârşitul. Bar 13, lumină difuză, se ascultă Megadeth. Băi, ce muzică. Aş bea un rom din ăla bun. Facem chetă? Mda, ne-ar mai trebui 2 lei pentru o sticlă de jumate. Hai, Răzvane, dă-ne sticla, rămânem datori ... Cine-i fata cu ochelari John Lennon de la masa din colţ?  E cam minoră? Zi-i că fac cinste cu un rom parfumat.
Îmi amintesc că fata mirosea a primăvară în păr şi că mi-a dat o brăţară hippie roşu cu alb. Mi-am pus.o la mână. Uite-o. Şi uite şi numărul de telefon. Pe palma mea. Cu creion dermatograf. Se mai ia?
Am servit-o cu un rom pentru binedispunere. Sau cu două, trei? Mi s-a părut cam moale la un moment dat. Dar eram fericiţi! Râdeam..Răzvan, de ce-ai chemat salvarea?

Despre prietenie

Te iau de mână şi-mi zâmbeşti. Văd  în ochii tăi sufletul tău. Ştiu că eşti altfel. Ştiu că în fond tu nu eşti ce se vede din tine. Aş vrea să te ţin de mână mereu şi să fug. Departe. Ei nu înţeleg. Nu ştiu. N-au ştiut niciodată.
E ca şi cum oamenii "din afară" ar vedea un perete alb când se uită la tine. Dar pe peretele a scris cineva cu cerneală invizibilă. Eu văd scrisul. Ei de ce nu-l văd?

Noaptea de sânziene

Se spune că în noaptea de sânziene se deschid cerurile.
Ana mergea greu. Se poticnea. Pământul era moale, mlăştinos. Un lut galben care i se lipea de tălpi şi îi ţâşnea printre degete. Părul ei lung şi drept i se lipise de frunte şi parcă o deranja la mers.
În noaptea asta o să se întâmple. Ana ştia că în noapte de sânziene se întâmplă miracole, poţi să vezi dincolo de cer şi poţi să vorbeşti cu stelele. Dar numai dacă vrei.
Şi dacă eşti la locul potrivit. De asta se grăbea. I se părea că nu mai ajunge, că merge înapoi. I se părea că merge pe calea Lactee şi că degetele îi alunecă pe straturi de kefir şi sana. Zâmbi. Adică îi zâmbi imaginaţiei. "Mda, e doar lut galben. Aş putea construi pereţii unui bordei cu lutul de pe tălpile mele."
Grăbi pasul. Încă puţin. Vedea de departe pâlpâitul lămpaşelor. Poiana era plină de sânziene. Ana gâfâia şi era murdară. Rămase mai în spate. De fapt nu conta. Nu conta decât că era acolo.
Murmurul se opri brusc. Linişte. Cerul se deschise şi o lumină caldă şi blândă le încălzi pe toate. "Exact ca-n filmele cu extratereştri".
Dar nu coborî nici un omuleţ verzuliu din vreun OZN.
"Fetele mele dragi", spuse Luna "în fiecare an aştept noaptea asta.".
"Mama e  cam răguşită" mormăi Ana în barbă. O sânziană mică şi saşie o înghionti şi îi făcu semn cu degetul arătător pe buze "Şşşşt"!
"Sânzienele mele, asta e noaptea voastră! Vă voi îndeplini fiecăreia câte o dorinţă.Aveţi grijă ce vă doriţi! Odată ce v-aţi pus dorinţa, nu mai puteţi da înapoi.Aveţi grijă să..."
Nu mai apucă să termine.
Din cer curgeau BMW-uri decapotabile, păpuşi gonflabile (?!), brăţări cu pietre de safir, un pieptene de jad, cărţi de Dostoievski şi multe alte năzdrăvănii.
"Opriţi-vă!!!" ţipă Luna. "Oricum e prea târziu".
Singura care nu primise nimic era Ana şi o sânziană bătrână şi rebegită care se sprijinea de un dud la marginea poieniţei. Cum mama naibii ajunsese aici? Cine o ajutase? Mă rog, asta nu face obiectul poveştii noastre.
Luna zâmbi strâmb din colţul gurii.Aş putea să spun că i-am văzut sclipind caninul de vampir dar nu spun.
"Tare aş fi curioasă să aud ce v-aţi dori voi".
Linişte adâncă cât un puţ de 50 de metri.
Ana îşi drese glasul. Deschise gura dar în loc de vocea ei, o auzi pe bătrâna sânziană de lângă agud: "Să mai trăiesc până la anul, la viitoarea noapte de sânziene."
Toate privirile se întoarseră către sânziana blondă, dreaptă, plină de noroi galben. "Iubirea inorogului meu". Obrajii îi luară foc instantaneu. "Bine naibii că e întuneric".
"Ştii că dorinţa bătrânei e mai realizabilă, nu?"
Iar bătuse drumul degeaba.

Exerciţiu (mi-e dor de zâna mea nebună de bună)

Am trântit uşa. Am închis geamul. Mi-am aruncat pantofii. Din gaura pe care o aveam în piept a început să curgă mâl gros. Îi simţeam mirosul până în gură. E doar o stare. O lehamite care se întinde ca o pată de cerneală. Nu poţi să fugi de ea. Îţi invadează capul, ochii, nările şi tu încerci să te smulgi din ea ca un taur la rodeo. Îţi zic din nou: nu fugi, nu poţi. M-am răzgândit şi am deschis geamul, dar în loc de aer pe fereastra parcă micşorată întra ceaţă grea şi irespirabilă. Din lehamite se transformase în foame de aer şi de gânduri, parcă pe geamul meu intrau năluci fierbinţi care îmi sorbeau mintea ca printr-un pai.

Am visat

Am visat că eram pe malul mării, o ţineam de mână şi fugeam împreună prin nisipul moale. Meşteriserăm împreună un zmeu negru care se zbânţuia sus, sus, dus de vânt ca într-un dans. M-am uitat în ochii ei şi în irişii căprui am văzut soarele care bătuse drum lung prin mare. Ca să ajungă la noi doi.

no fairy tale today

Eram la concert şi ploua. Bocancii îmi erau uzi şi simţeam cum gâlgâie apa pe sub degete. Părul îmi era ud leoarcă şi tricoul cu Metallica mi se lipea de spate. Dar nu mă mişcam de pe scaun. Îmi dorisem aşa de mult să  mă duc la concertul ăsta!
În faţa mea, un băiat o ţinea pe fata de lângă el stângaci pe după umeri. Şi ea era de neclintit, ca şi mine. „ Hai să mergem, o să răceşti! Tatăl tău nu o să te mai lase niciodată la concert cu mine”, striga băiatul panicat prin ploaie.
Ploaia se scurgea pe treptele stadionul cu bulbuci dar nici unul dintre noi nu vroia să plece acasă. Un băiat de lângă mine, căruia i se scurgea creionul dermatograf pe obraji (se dăduse pe la ochi ca să semene cu vocalul de la HIM, haha), îşi ridică tricoul de pe burtă şi şi-l puse în cap drept pelerină de ploaie. Îmi zâmbi şmechereşte ca şi cum făcuse o mare descoperire, waw, invenţia secolului!
Ploaia se încăpăţâna să nu se oprească şi noi ne încăpăţânam să nu plecăm. Ce pălăria mea am dat atâţia bani pe bilete. Pe scenă, trupa abia mai reuşea să grohăie, dar oricum ei aveau ceva „întăritoare”.Eram chiar aproape de scenă. Prelata de deasupra trupei făcuse o burtă de apă din care se prelingea deja un pârâiaş….dacă se vărsa treaba aia….
Am început să scotocesc prin poşetă, măcar o batistă de-aş avea să-mi pun în cap, ca şi cum m-ar fi ajutat cu ceva. M-am ridicat în picioare şi am început să mă bâţâi în ritmul grohăielilor de pe scenă, deci nu prea alert. Cineva  din rândul din spatele meu a dat startul la aruncat ambalaje goale de plastic pe scenă.
Şi acum, peste ani, mă gândesc, de ce stăteam noi toţi aşa, neclintiţi, în ploaie.

Sânziana 3

Se uita la ea.Venea dinspre soare, parcă desprinsă din el.Îl orbea.
Unicornul simţi furnicături pe şira spinării. Doamne, cât o iubea pe Sânziana. Se trezea în fiecare dimineaţă cu gândul la ea. Nu  ştia prea multe despre sentimentele ei. Uneori simţea că Ana i se scurgea printre degete, era ca apa de ploaie. Ba era veselă, ba era tristă, ba era drăgăstoasă, ba îşi bătea joc de el şi râdea de romantismul lui învechit.
Sânziana nu vorbea mai niciodată serios. De câte ori el încercase să deschidă un anumit  subiect, ea râdea şi fugea.
Acum venea spre el şi razele soarelui dansau în părul ei o polcă. Curcubeul se revărsa din ochii ei voioşi deirect pe rochia azur. „Hei, vezi să nu te pătezi de curcubeu!”
Ana, ce-ar fi să vorbim despre noi doi? Îmi doresc ca dimineaţa, când mă trezesc şi deschid ochii, să te văd prima dată pe tine, apoi cerul.
Ce vrei tu e imposibil, inorogule. Trăim în lumi diferite. Tu te hrăneşti din legende iar viaţa mea e ploaia. Eu azi sunt aici, în pădure, lângă tine dar mâine? Nu fugi după ceva ce nu vei avea niciodată. Un zâmbet trist îi inundă faţa. Curcubeul din ochii ei se prefăcuse în furtună. Deja tuna. Cerul era o proiecţie a stării sufleteşti a Sânzianei.

Inorogul

Inorogul fugea ca un nebun. Picături de ploaie se prelingeau prin pletele lui albe şi se scurgea până pe copite.
Avusese o viziune. Chiar acum, înainte de ploaie, în timp ce se stătea la umbra unui nuc bătrân.
Se făcea că Sânziana făcea baie singură în lacul de la cascadă. Părul ei auriu era tot una cu apa de un albastru translucid al lacului. Soarele se oglindea în apa lacului şi aproape că îi crea Sânzianei o aură albăstruie. Chiar dacă era doar o viziune, ochii inorogului se înceţoşară. Poate de la emoţie, poate din cauza razelor de soare din viziunea sa….
În timp ce visa cu ochii deschişi se auzi un tunet. Faţa i se lumină de la fulgerul care urmă tunetului. Viziunea dispăru ca prin farmec şi nimic nu o mai putu întoarce înapoi. Inorogul se alarmă. Ceva se întâmplase.
Acum fugea de parcă aripi transparente îi crescuseră. Ajunse la lac. Era pustiu. Picăturile de apă desenau cercuri micuţe în apa lacului. Unde era Ana? O căută prin boscheţi, prin spatele brazilor. Îşi încordă privirea şi o căută chiar şi pe fundul lacului. Fusese doar o închipuire? Deja se panicase. Deodată o mână udă îi puse mâna pe ochi. “Bau, te-am speriat?”. “Să nu mai faci niciodată aşa ceva! Nu e amuzant. Apa e primejdioasă”. Ana Sânziana zâmbi maliţios: “Apa e sufletul meu. Eu nu ştiu ce e frica de apă. Din apă m-am născut şi mi-ar plăcea ca tot acolo să şi mor. Eu chem apa şi ea mă cheamă pe mine. În fiecare zi. Eu sunt o creatură a apelor.”
Inorogul era tot supărat. “Dacă mă mai superi aşa, am să te leg cu liane de un mesteacăn şi am să-ţi dau apă să bei apă la fiecare două ore ca să nu-ţi fie dor de apa ta cea dragă!”. Ana râdea în hohote. Râse până când lacrimi albastre ca apa lacului de la cascadă îi şiroriră pe obraji. Inorogul strânse toate lacrimile ei. Ştia că aceste lacrimi îi vor tămădui cândva sufletul ars.

Zâmbesc când....

te aştept
te petrec la uşă şi mă uit pe scări după tine
te mângâi pe faţă şi mă înţep în barba ta
sforăi de rupi pământul (doar când eşti răcit sau obosit, asta s-o crezi tu!...zâmbesc chiar şi când scriu treaba asta)
desenez cu degetele mele cearcănele negre din jurul ochilor tăi (de la prea mult fumat, turcule!)
te întreb de ce ai o gropiţă fix în vârful nasului
te contrazici cu mine pentru nişte prostii
îmi zici "soţâie" sau "doamnă" în cel mai ironic mod posibil....

Bob de mazăre

A fost odată un omuleţ mic cât un bob de mazăre. Îşi făcuse căsuţa într-un con de brad pe care îl sculptase frumos înăuntru. Vă daţi seama că acest con de brad era de-a dreptul o vilă pentru bietul omuleţ.
Într-o zi, o picătură de rouă fusese cât pe ce să-l strivească. În timp ce-şi făcea plimbarea de dimineaţă pe sub imensele ferigi şi pe sub brusturii uriaşi, o picătură de rouă se prelinsese de pe o frunză şi pac, îi trecuse razant pe lângă vârful nasului. Ce noroc! Aşa zicem şi noi oamenii, când ne trece un ţurţure de pe la streşini pe lângă nas…
În rest, cel mai greu era să-şi procure apa. Când ajungea lângă râu îl lua o frică, mamă, mamă! Dacă băga degetul mare în apă, simţea cum mii de vârtejuri îi ameninţă integritatea fizică. Trebuia să găsească o soluţie….Şi o găsi. Un pai sec şi gol pe dinăuntru care mirosea a popândău şi trebui clătit îndelung. Auzise şi omuleţul nostru de ciumă…
Toată ziulica, cât era de lungă stătea la soare să se bronzeze. Nu-i păsa de ultraviolete. Se împrietenise cu o furnică mititcă. Era o furnică năbădăioasă care făcea numai obrăznicii. Ştiţi melodia aia pentru copii în care furnica sare pe o ramură de copac ca să dea jos un măr? Aşa era şi furnica noastră. Îi făcea rost omuleţului de firmituri de muffins, de bucăţele de prune coapte şi de sirop de coacăze putrede.
 Până într-o zi, când cei doi prieteni primiră vizita unui iepuraş. Iepuraşul se juca cu ei, nerealizând că sunt atât de mici. Din greşeală, iepuraşul dădu din codiţă iar pentru cei doi prieteni asta reprezentă o adevărată furtună de vânt. Omuleţul cât un bob de mazăre se adăposti rapid în conul său de brad dar furnica fu transportată de vânt la kilometri depărtare. Nicodată nu mai găsi drumul înapoi la prietenul său.

Situaţie disperată în lumea zânelor 2 (prima e scrisă de Dragoş)

Era groasă situaţia. Elefteria dispăruse de 3 zile şi zânele din „Pădurea uimită” nu ştiau nimic de ea. O căutaseră pe sub muşchi de copaci, în albiile râului Potcoviţa, în scorburi de vevriţe şi prin cuiburile berzelor. Nu era nicăieri!
Convocară Adunare Generală şi luară următoarele măsuri disperate: o delgaţie de şapte zâne va survola pădurea pentru găsirea celui mai mic semn lăsat de micuţa zână, alte şapte zâne vor interoga toată suflarea pădurii pentru a afla dacă există martori care să poată povesti împrejurările dispariţiei suratei lor, iar cele mai fâşneţe trei zâne vor pleca în oraşul cel mai apropiat poate, cine ştie, au noroc să găsească ceva.
După 24 de ore de la luarea acestor măsuri, o coţofană le povesti că acum trei zile, pe la trei dimineaţa, o văzuse pe Elefteria fugind de-a valma prin pădure spre drumul care ducea în oraş.
Zânele făşneţe ajunseră în oraş dar nu ştiau încotro să pornească, de unde să înceapă căutarea. Nu cunoşteau pe nimeni. Îi întrebară pe toţi câinii maidanezi întâlniţi în cale dar aceştia le răspunseră morocănoşi că nu ştiau nimic de nici o zână.
În timpul acesta, Elefteria dormea în grota spiriduşilor, de parcă era anesteziată, de parcă se scursese din ea toată pofta de viaţă. Visa că zboară şi că are aripi grele de tyrannosaurus rex. În zborul ei vedea pădurea ei dragă şi pe suratele ei care o căutau de zor. Se trezi speriată, simţind în piept o frică imensă şi regretul că nu le putea anunţa nicicum pe celalte zâne care e situaţia în care se afla. Era ostatica spiriduşilor şi simţea că orice mişcare îi este atent monitorizată de cel puţin cinci perechi de ochi. Trebuia să găsească o soluţie salvatoare.

Aventurile Elefteriei

Capitolul 1

Elefteria vroia să evadeze din cotidian. Îşi luă paporniţele cu de-ale gurii şi fugi din pădure. După ce merse şapte zile şi şapte nopţi, ajunse în oraşul cu felinare galbene.
Se opri la primul aprozar şi ceru şapte mere galbene, şapte mere verzi şi şapte mere pădureţe care îţi fac gura pungă. Ştia ea pentru cine le cumpără. O rugase prietena ei din pădure, văcuţa Dalba. Vroia şi Dalba să petreacă cu mere şi iarbă înmiresmată într-o seară de mai.
Elefteria se opri şi la mall. Zbură prin magazine de şireturi, fură reţeta secreta de KFC şi măncă o plăcintă însiropată de piersici de la MC Donalds. Viaţa asta de oraş are avantajele ei, gândi micuţa zâna şturlubatică.
Se plimbă prin străzi, prin parcuri cu trotineta ei micuţă de zână.
Veni şi seara, apoi noaptea cu o lună ascunsă de nori, dar ea era atât de fericită să descopere lucruri noi încât nici nu observă că se întunecase. În timp ce hoinărea pe o alee lăturalnică, dintr-o gaură de canalizare răsări o mână. Mâna mişca degetele ca şi cum o chema pe micuţa zână se vină spre ea. Elefteria se uită în jur, era singură, da, pe ea o chema! Îi tremurau genunchii de frică. Dacă vroia cineva să-i facă rău? Se blestema în gând că fusese atât inconştientă să se aventureze la ora aia pe străzile oraşului cu felinare galbene.
Păşi şovăielnic spre canalizare. Se apropie de margine şi îşi lungi gâtul să vadă înăuntru. Rămase cu gura căscată!!!! În jurul unui foc de tabără dansau şapte spiriduşi. Toţi avea căiciuli cu zulufi verzi, erau gălăgioşi şi veseli. Unul dintre ei se întoarse pentru o secundă şi îi făcu din ochi. Asta o încurajă teribil. Ţuşti, fugi pe scări în jos şi într-o secundă era lângă foc, pe un scăunel care apăruse ca prin minune tocmai pentru ea.
În şapte minute era îmbujorată de la căldura focului. Nici un spiriduş n-o băga în seamă, de parcă n-ar fi existat! Ei îşi continuau zbânţuiala. Elefteria începu să se foiască agitată, de ce m-au mai chemat dacă nu mă bagă nimeni în seamă? Se ridică în picioare să plece. Abia atunci o mână mică o trase la loc pe scaun. “Mai stai, vreau
să-ţi spun ceva!”. Întoarse capul. Îi vorbise un spiriduş cu urechi ascuţite şi nasul roşu care stătea şi el pe un scăunel, la fel ca ea. Când apăruse? Avea o căciuliţă croşetată de lână groasă, verde şi pufoasă.
Începu să-i vorbească Elefteriei cu o voce ascuţită de şoricel: “Am ştiut că o să vii. Te visez de şapte nopţi. Şi mă trezesc brusc din somn. Mă trezesc de frică. Dacă nu o să ştiu ce să-ţi spun, dacă nu o să te conving că trebuie să rămâi lângă mine?”.
Elefteria rămase cu gura căscată. I se muiaseră brusc picioarele şi simţea cum tot corpul, de la unghii în sus, i se scurgea de pe scaun şi se prelingea pe jos. Pleoapele îi erau ca de plumb şi nu mai apucă să gândească decât atât: “Băi, ăştia mi-au făcut ceva vrăji….”.

Capitolul 2
Elefteria deschise ochii. Era întuneric şi cald. Încercă să se ridice dar căzu la loc pentru că simţi o durere ascuţită în tâmpla dreaptă. Îşi duse institnctiv mâna la locul dureros. Simţi cum şiroia sânge de zână din tâmplă. Băgă degetul în gură şi gustă, acelaşi gust de rugină, acelaşi miros de ouă fierte prea mult. Se lovise în cădere? Unde era? Era beznă şi începu să pipăie cu degetele ei micuţe. Piatră şi umezeală peste tot. Unde era????
Cineva o strânse încet de mână. Elefteria îngheţă instantaneu. „Te-ai trezit? De când aştept să te trezeşti. Iartă-mă, când te-am adus aici de la foc cred că te-ai zgâriat pentru că te-am atins de pereţi. Iartă-mă, n-am mai luat în braţe în viaţa mea o zână şi m-am emoţionat!” O mână tremurătoare aprinse o lumânare micuţă. În faţa zânei apăru spiriduşul micuţ din seara precedentă. Avea faţa zbârcită de îngrijorare şi cerceta cu ochi mari zgârietura de la tâmpla Elefteriei. „Trebuie să am grijă de rana ta imediat!” Într-un gest de autoapărare, zâna cea mică vru să ridice mâna. Dar mâna îi căzu la loc fără vlagă. Spiriduşul luă un ac şi cu o aţă ca de borangic, albă şi mătăsoasă, ca şi cum ar fi conţinut ceaţă, o cusu în cinci secunde la tâmplă. Rana i se închise imediat.
„Ce mi-aţi făcut aseară? De ce-am adormit ca un bolovan?” „De mii de ani, acesta e efectul spiriduşilor asupra zânelor. Din cauza asta te simţi fără vlagă şi acum. Noi vă luăm toată energia dacă stăm lângă voi, chiar dacă nu ne dorim asta. Noi vă putem citi şi cele mai intime gânduri. Eu am visat acum şapte nopţi tot ce ai de gând tu să faci în următoarele şaisprezece zile. Ştiu că în clipa asta îţi doreşti să fugi şi să nu mă fi întâlnit niciodată dar eu sunt destinul tău. Nu poţi fugi de mine.”
„La naiba cu destinul meu!” Elefteria făcu un efort supraomenesc să se ridice în picioare. În sforţare sa, aproape că sări în sus şi se lovi de peretele de sus al „grotei”. „Auci! Aşa-mi trebuie dacă mi-am luat tălpăşiţa din pădure şi un rând nu le-am lăsat bilet suratelor mele!!”
În timpul acesta, zânele stăteau la sfat în pădure. „Fetelor, trebuie să ne organizăm şi să începem căutarea Elefteriei…sunt mai mult de 48 de oe de când a dispăru.

Capitolul 3 Înapoi

Elefteria zâmbea cu toată gura. O rază de soare o gâdila pe frunte. Evadase.
Săpase, ca Papillion, cu o pilă, interiorul grotei, luni de zile până ieşise la suprafaţă. Găsise modul de a ascunde pila, găsise locul unde putea ascunde praful rezultat din săpăturile pe care le făcea cu râvnă.
Izbutise! Era atât de fericită încât simţea nevoia să zboare, să zâmbească, să plutească, să facă minuni. Realizase, cât timp fusese prizonieră, ce viaţă frumoasă avea, cât îşi iubea suratele şi că trebuia să înveţe să se bucure de fiecare fir de iarbă din poiana ei, de fiecare rază de soare, de fiecare picătură de ploaie.
Fugea cu toate puterile spre pădurea ei. Se împiedică de un ciot şi căzu cu faţa într-o baltă. Cu un icnet se ridică. Faţa plină de noroi pe care o văzu în luciul apei nu era a ei! Era a unei fiinţe chinuite. Îmbătrânise! Tot efortul acesta fizic dar mai ales psihic o împătrânise. Dar cel mai mult suferise după soare, îi fusese dor de zâmbet şi de zbenguială, dor de viaţă. „Nu-i nimic, ce nu te omoară te face mai puternic!”. Şi merse înainte.
Se luptă cu vântul şi cu ploaia dar ajunse în poiana ei. Mângâie copacii cu vârfurile degetelor, mirosi pământul revăn, sorbi roua de pe frunzele de cătină şi-şi strânse genele grăbită. Nu vroia să lase nici o lacrimă să-şi croiască drum printre ele. „ce nebună am fost să plec”.
Era linişte în tabăra zânelor. Nu se trezise nici una. Elefteria trase o pătură peticită peste ea şi adormi cât ai clipi lângă suratele sale. Dumnezeu zâmbea liniştit uitându-se la imensul dormitor al zânelor. Încă un fiu rătăcitor se întorsese cu bine acasă.

Capitolul 4
Oboseală crâncenă. Elefteria se întinse şi căscă de îi plesniră  fălcile.Muncise toată noaptea. Chiţibuşărise. Sforăituri lungi răzbăteau din dormitorul zânelor.
            Îşi frecă palmele satisfăcută! Am reuşit! A meritat o noapte de nesomn. Îşi privi duios capodopera: era o hartă a întregii păduri care cuprindea scorburi, capcane, hăuri, prăpăstii şi peşteri. Fiecărui „obiectiv” îi fusese desemnat câte o culoare: scorburile – maro deschis, capcanele – verde fosforescent, hăurile – kaki, prăpăstiile – negre  şi peşterile – galben ca lutul. Ieşise o minune de hartă. Acum nici o vietae din pădure n-ar mai fi fost în pericol cu harta asta în mână.
Elefteriei îi scăpărau ochii de bucurie. O să fac afaceri, o să mă îmbogăţesc. Se gândea deja ce ar putea să ceară de la restul lumii în schimbul preţioasei hărţi….provizii de băutură?.......pulbere de zână?......cerneală şi pene pentru scris romane?............aripioare de bondari?(doar pentru distracţia proprie, haha) sau bambus pentru frigărui? Toate ăstea şi ceva în plus. Un lucru era sigur: duşmanii ei proprii şi personali nu vor pune în nici un caz mâna pe hartă. Avea deja un plan de răzbunare împotriva spiriduşilor care o ţinuseră captivă atâta timp.

Capitolul 5

Elefteria se prăbuşi în genunchi cu o bufnitură. Din ochi îi curgeau şiroaie de lacrimi albastre şi verzi pe care şi le ştergea neglijent cu mâneca rochiei sale roz bombon.  Trecuseră luni de când reuşise să evadeze din grota spiriduşilor şi deodată, în noaptea asta, visase ceva care îi oprise inima-n loc: se făcea că participa la o serată dansantă. Atmosfera era cenuşie. De fapt nimeni nu dansa la acea serată dansantă. Toţi discutau aprins şi în vis Elefteria fugea de la un grup la altul, poate, poate aude si ea care e subiectul discuţiei. În timp ce se grăbea spre grupul cel mai numeros, spiriduşul care o ţinuse captivă atâtea luni în grota cea întunecoasă, spiriduşul care susţinea redundant că ei doi sunt legaţi pentru totdeauna de linia subţire a destinului, o prinse de mână. Se uită în ochii duios, cu un dor nebun şi parcă o rugă să se întoarcă la el.
Elefteria sărise din vis ca electrocutată. Şi simţi durerea. În loc de inimă avea acum un hău cât groapa Marianelor. O duruse privirea aceea. Dar de ce? Cât stătuse prizonieră în grota spiriduşilor urâse tot: umezeala, întunericul şi cel mai mult faptul că fusese ţinută cu forţa acolo luni întregi. Spiritul îi fusese încătuşat şi ea asta nu putea să suporte. Spiriduşul fusese răbdător, îi repetase de milioane de ori că erau meniţi unul pentru celălalt, că ei doi sunt yin şi yang, că sunt două jumătăţi ale unui singur măr şi că degeaba fuge de el în fiecare zi pentru că tot la el se va întoarce. Bineînţeles că Elefteria nu crezuse nici un cuvânt. Zâmbise sfidător, spunând: „Baliverne de spiriduş visător!”.
Şi atunci? De ce o durea acea privire? De ce o întorsese pe dos visul acesta? De ce se simţea atât de tulburată? Ce-i, frate, cu groapa asta a Marianelor?

Capitolul 6
Dragă Elefeteria,
De când ai plecat nu mai sunt eu. Cerul nu mai e albastru iar lacrimile mi-au secat. Ce patetic.
Totul îmi aminteşte de tine în grota asta umedă. Îmi amintesc când te-am cărat în braţe în prima seară şi te-am zgâriat de pereţii grotei. Îmi amintesc cum îţi jucau flăcările în ochi prima dată cum te-am văzut şi cum stăteai neliniştită la focul nostru de tabără. De fapt, mint, nu era prima dată când te vedeam, te visasem de atâtea ori înainte...
În fiecare zi mă întreb, oare m-a uitat zâna mea bezmetică? Oare m-am înşelat când am zis că suntem destinaţi unul altuia? Oare nu simţi cât mă doare că nu ştiu nimic de tine, unde eşti, ce faci acolo şi când ai de gând să te întorci la mine? Zână afurisită şi neînţelegătoare! Ar fi atât de simplu să accepţi realitatea, să-ţi faci bagajele şi să te întorci în grotă, unde ţi-e locul. Adică lângă mine.
P.S. Ai termen de întoarcere 15 zile, în caz contrar te voi găsi, chiar de-ar fi să înconjor pământul de 3 ori. Semnat: Spiriduşul. Atât. Ştii tu cel mai bine cine sunt.

Capitolul 7

Elefteria sculpta. Mâinile ei rau tot una cu lutul şi lutul se împletea cu degetele ei, nu puteai să mai faci diferenţa care-i mână şi care-i lut. Stătea aplecată şi concentrată şi picături de sudoare îi alunecau pe nas în jos şi se uneau cu lutul, cu mâinile şi cu gândurile ei. Asculta „Unchained melody”….
Întâi mâinile au sculptat o cană, a stricat-o, apoi s-a apucat de o vază cu gâtul îngust dar degetele au frământat rapid lutul care s-a prefăcut într-un morman neuniform şi apoi degetele au luat locul gândurilor şi a apărut un nas, o gură, nişte ochi cu căutătura jucăuşă….S-a uitat uimită la chipul din mâinile ei. Îi părea cunoscut dar parcă nu-l cunoştea. Îl mai văzuse dar acum nu-l vedea. Îl plăcuse dar acum îl ura. Fulgerul gândului lumină ochii zânei. Iar se întorsese la el, spiriduşul „ei” de care fugea de luni întregi.
Scrisoarea de la el o ardea încă în buzunar. Era ferfeniţă. O mototolise, o aruncase la gunoi şi apoi o căutase printre resturi de mâncare şi conserve goale, ruginite. Noroc că avea nas de pisică  pentru scrisori de dragoste.
Se ridică în picioare, cu mâinile încă murdare de lut (lutul se uscase şi deja începea se crape) şi plină de năduf dădu un picior la capul care răsărise timid din mâinile ei.
Era nervoasă pe ea, pe inima ei, pe viaţa ei. Se învârtea în cercuri concentrice şi dădea cu piciorul în ce apuca, de parcă metatarsienele ar fi fost de vină.
O zână micuţă stătea cu barba în căuşul palmei şi râdea. Elefteria îi aruncă priviri duşmănoase: ori te opreşti din râs ori pleci, ai timp zece secunde: unu, doi, trei….. Zâna nu se putea opri din râs, strânse din dinţi dar hohotele se strecurau neiertătoare printre dinţii ei ascuţiţi de vampir nou născut. „Draga mea, Elefteria, nu mai fi nervosă! Dragostea e o boală care nu iartă pe nimeni. Nu există tratament pentru aşa ceva. Trăieşte-o, nu fugi de ea. Dacă o înfrunţi, poate o ia la sănătoasa…..” Elefteria nu o mai asculta, deja îi venise o idee despre cum să stârpească monstrul dintr-o lovitură, ca Făt- Frumos.

Capitolul 8 Elefteria fuge (Run, Lola, run! :)
 Elefteria se îneca în ceaţă. Se ţinea de coama calului său bălan şi ţinea ochii închişi strâns, nu-şi dădea voie să clipească. Prin strânsoarea pleoapelor lacrimile curgeau, udau spinarea calului care necheza dureros şi lung, se loveau de pământul tare şi sărat şi se spărgeau în mii de stropi mici ca nişte cristale. Acolo unde cădeau lacrimile zânei creşteau flori mari purpurii care la maturitate aveau să devină scaieţi. „Totul devine scaieţi la sfârşit.”, gândea Elefteria muşcându-şi buzele deja sângerii. Părul lung, arămiu era umed şi sclipea în ceaţă, ca o aură. Piepeteni închipuiţi, de jad îi descurcau părul. Elefteria era de o frumuseţe amară şi răzvrătită. Plângea pentru că renunţase să mai lupte. Nu fugea de ceva, fugea spre ceva. Visul ei era tot mai departe în ceaţă şi fuga ei se prefăcu în soare. Soarele, mai puternic, învinsese ceaţa.

Capitolul 9 Aventurile Elefteriei continuă 

Elefteria mergea pe stradă cu şireturile desfăcute şi cu blugii rupţi.. Părul zânei era atât de slinos încât, dacă şi l-ar fi stors un pic ar fi strâns o lingură de ulei. Avea o cută adâncă pe frunte  şi ochii i se plimbau prin gropile de pe asfalt de parcă îşi pierduse cheile acum jumătate de oră şi încă nu le găsise.
De fapt Elefteria umbla cu gândul aiurea, nu căuta nici o cheie. Ajunsese de 3 zile în oraş şi rătăcea fără sens şi fără ţel.De fapt  ştia că va ajunge ACOLO şi se încăpăţâna să nu meargă în direcţia dorită. Îşi încleşta pumnii până când unghiile îi sfredeleau pielea subţire a palmelor. Era prea absorbită de gânduri ca să mai observe acest aspect minor.
Vroia să plece şi parcă nu vroia. Uneori o lua la fugă, de bezmetică, fără oprire. Se lovea de oameni şi de lucruri şi oameni, uneori lucrurile, întorceau capul, iritaţi de graba şi fuga ei.
Dar fuga ei a dus-o invariabil în acel loc. Grota. Neagră. Mare. Şi goală! Unde dispăruseră spiriduşii? Elefteria scrijelea cu unghiile întunericul grotei dar nu găsea nici un fir de lumină, de speranţă. Unde să caute? Îi lăsase măcar un semn, un indiciu? Regreta acum că nu răspunsese chemările duioase, chemărilor disperate, apoi poruncitoare din acele scrisori pe care încă le avea în blugii tăiaţi la genunchi, în buzunarul de la spate. Involuntar, îşi trecea mâna prin păr cu gesturi, ritmice, disperate.
Se trânti cu o bufnitură pe scaunul ei, lângă fostul ei foc. Scaunul ei! Era încă acolo. Închise ochii şi îşi aminti prima seară în acea grotă.

Capitolul 10 Ele
 Elefteria zburda printre păpădii, printre scaieţi mov şi îşi afunda degetele lungi ale picioruşelor în muşchiul copacilor. Îşi prinsese o margretă în păr şi cu o alta se juca de-a „mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu mă iu….”. Un fluture albastru cu picăţele maro îi distrase atenţia. Îl fugări prin poiană ore în şir uimită de frumuseţea lui fără cusur. Vroia să fie Elefteria cea veche fără supărări, frustrări şi fără trecut. Râdea cu gura până la urechi în timp ce alerga după fluture: „ parcă aş fi un căţel cu botul ud care aleargă după muşte”. Obosise şi gâfâia. Se aşeză pe un trunchi de copac şi îşi desfăcu sandalele. Avea o pietricică. O furnică mică mică i se urcă pe inelar şi se cocoţă până în vârful unghiei. Inelar! Zânele se căsătoresc?

Capitolul 11 Elefteria n-a murit

Elefteria dechise un ochi, apoi pe celălalt. Simţi cum o furnică i se urca grăbită în nara stângă. Dădu să zâmbească, reuşi doar o schimonoseală, un rânjet. Descoperi că dinţii îi erau încleştaţi şi avea un gust sălciu în gură. Ridică uşor capul dar o durere ascuţită o ţintui la pământ. Îşi pipăi moalele capului şi buricele degetelor descoperiră ceva cleios în păr. Precaut mirosi. Şi gustă. Rugină? Sânge. Făcu un efort supraomenesc şi se ridică într-un cot. Cum ajunsese acolo? Ce i se întâmplase?
Învăţase de mică să se orienteze după soare, după muşchii de pe copaci şi putea spune cu precizie, oricând, ce oră e, în funcţie de poziţia soarelui. Şi acum ştia că era cam 11 dimineaţa şi că probabil stătuse fără cunoştinţă în poieniţa asta vreo câteva ore bune. Se târî până la cel mai apropiat copac şi, ţinându-se de trunchiul său puternic, se ridică. Respiră adânc şi porni cu paşi repezi. Simţea că dacă se opreşte nu va mai putea continua.
Ajunse în tabăra zânelor. Se uitau la ea ca la o nălucă. Ştia că la graniţa dintre claia încâlcită de păr şi fruntea ei înaltă este sânge încleiat şi că tremura din toţi rărunchii din cauza efortului nebunesc pe car îl făcuse. Nu putea să vorbească, să explice pentru că nu putea să-ţi descleşteze dinţii. Şi ce-ar fi putut să le spună? Nu-şi amintea nimic. Ştia că zânele ăstea care alergau înnebunite în jurul ei erau familia ei, că aici trebuia să ajungă şi că ea era o zână mică mică mică şi că numele ei însemna libertate.

Capitolul 12  Elefteria amnezică

Era bună la ceva şi amnezia asta. Elefteria îşi simţea creierul orbecăind ăntr-un tunel la capătul căruia era o uşă închisă.
            De fapt era o amnezie relativă. Îşi amintea doar copilăria ei, cum o trezea mama în fiecare dimineaţă în miros de mere coapte şi cum tatăl ei o răsplătea în secret de fiecare dată când era bună şi dreaptă cu celelalte zâne mititele. Îşi mai amintea de prietena ei din copilărie, o zână blondă cu ochi violeţi care vorbea peltic şi uita mereu să se lege la şireturi. Dar nu putea să-şi aducă aminte ce făcuse săptămâna trecută sau acum trei ani. Totuşi de câte ori îşi forţa minte să aducă la suprafaţă niscaiva amintiri, simţea un gol dureros în inimă, de parcă i se întâmplase ceva important şi tragic de curând. Şi atunci întreba înfrigurată, lua la rând toate zânele din mica lor comunitate de poveste şi le teroriza cu un interogatoriu nesfârşit.
O zână mai bătrână şi ma tupeistă îi râsese în nas la un moment dat: „Elefteria, tu ai fi în stare să ne pui lampa-hn ochi, ca la securitate, măi fată!” Oricum, nici una nu-i spunea mare lucru, parcă se vorbiseră între ele. Îi ziceau că toată viaţa a fost o zână zvăpăiată,cheltuitoare, petrecăreaţă şi care n-ascultă de nimeni. O singură zână, intimidată de atitudinea agresivă a Elefteriei, s-a scăpat şi i-a zis că la un moment dat, acum ceva timp, Elefteria a dispărut cam o lună şi ceva din tabăra zânelor….

Ana Sânziana 2

O picătură de apă i se prelinse pe obraz. Deschise ochii. În faţa ei văzu mult verde. Ramurile copacilor se întrepătrundeau şi formau o reţea, o împletitură deasă prin care se putuse strecura doar o picătură de ploaie.
Sări în picioare. Ploua în rafale dar copacii o apăraseră de ploaie, o strânseseră în braţe, o înveliseră cu frunzele lor şi ea dormise liniştită pe patul oferit de ei.
Ştia că ea fusese cea care chemase ploaia cu dansul ei nebun. Dansase de fericire ore întregi, fără oprire.
De ce era aşa de fericită? Acea creatură albă de tot, cu reflexii violete, cu cornul lui dn frunte, cu zâmbetul lui şăgalnic şi uimit o atrăgea şi o nedumerea în acelaşi timp. Când venea la ea, uitau de timp, de spaţiu, 5 ore treceau ca 5 minute. Vorbeau despre ei, despre fricile lor şi niciodată nu aveau curaj să vorbească despre dragostea lor. Sentimentele lor pluteau între ei ca un abur, ei îl dădeau la o parte ca să-şi vadă feţele, dar aburul lăptos le inunda din nou ochii şi nările.
Din ziua în care se cunoscuseră, nu o mai rugase niciodată să îl înveţe să danseze. Dar îi plăcea să o privească dansând iar şi air, auzea mereau muzica în capul lui (numai Bach). O privea cum dansează până când începea să plouă, picăturile de apă i se prelungeau pe corn, îi udau genele şi îl împiedicau să mai vadă. Abia atunci, cu părere de rău, pleca la fraţii şi surorile lui. Dar niciodată gândul lui nu se dezlipea de ea.

Caracatiţa albastră

A fost odată o caracatiţă albastră. Avea atâtea tentacule încât putea să croteşeze, să facă masaj surorii ei, să cânte la pian la 4 tentacule şi să picteze în acelaşi timp. După cum vedeţi, era multilateral dezvoltată.
            Într-o zi, din cauza furtunii, apa din ocean era tulbure. Carcatiţa noastră  îşi puse ochelarii de dezceţoşare şi se puse pe înotat sau mă rog, ce fac caracatiţele. Pe lopătat, na!
            În plimbarea sa dădu de un banc de peşti, nervoşi şi ei din cauza tulburării apei. „Doamnă caracatiţă, ce să facem cu apa asta învolburată? Ne simţim ca într-un pahar Berzelius în vâltoarea unui experiment chimic.”
„Dragii mei, eu zic să facem o companie antipoluare a apelor”, zise caracataţia cea cu IQ mare. Eu îmi asuma responsabilitatea să lucrez cu 17 din cele 149 de tentacule la nişte pancarde cu lozinci antipoluare. Voi ce propuneţi?” Noi o să facem cercetări şi poate inventăm un dispozitv antitulburare care va împrăştia parfum suav de iasomie în tot oceanul. „Bună idee!”.
            În plimbarea sa, carcatiţa se mai întâlni şi cu un delfin. „Domnule delfin, dumneavoastră n-aveţi vreo idee pentru o campanie antipoluare a apelor?”. „Oh, my darling! O să vorbesc personal cu prietenii mei oamenii, o să le explic că nu e bine ce fac. Trebuie să aibă mai multă grijă de noi.” Caracatiţă plecă tare mulţumită.
Delfinul zâmbea amar în sinea sa „Femeile. Toate mai cred încă în minuni!”

Zâne revoluţionare 6

Zânele erau adormite toate. Le pusese cineva salvie în ceai.
Elefteria delira încontinuu şi cânta Ada Milea: „ce frumos e să spui moale, moale este fiecare….”.
Dragele mele, haideţi să bem o cafea, să ne trezim că nu se mai poate! Adormite cum suntem, au venit popândăii, au dat iama prin praful nostru de pulbere. Apoi au venit băgăcioşii ăştia de bondari şi cu nişte foarfece s-au apucat şi ne-au tăiat mantiile, au făcut focul cu baghetele noastre. Nenorociţii!!!!
Începură contrarevoluţia. Fetelor, cafeaua cu sare nu ne trezeşte deloc! Eu zic să bem un şpriţ ţigănesc cu apă plată, să vezi ce sprintene o să fim.
Ce s-au gândit zânele? Confecţionăm un cocktail Molotov şi paf, incendiu peste popândăi, bondari, zebre, libelule, şoricari, tot ce mişcă.
Doar că n-au luat în calcul că venea ploaia. Cocktailul s-a muiat şi n-a ieşit nimic din contrarevoluţie.

Zâne îngheţate 5

Era o după – amiază geroasă de iarnă. Zânelor le îngheţaseră aripile. Nu mai puteau să zboare! Ce facem, fetelor? Facem focul! Se apucară să strângă fiecare ce putea şi să pună pe foc: smochine expirate, coceni de anul trecut, două şosete găurite care erau cam umede – oare o să întreţină flacăra? Brrrr! Ce frig! Se auzea cum crapă pietrele.
Of, fetelor, dacă nu mă ungeam pe aripioare cu untdelemn de ricin de cel gros, sigur rămâneam fără colţul stânga sus de la aripioara dreaptă, zise drăguţa de Elefteria! I se strepeziseră dinţii de frig şi de nas îi atârna un ţurţur în formă de cilindru…
Tocmai atunci intră pe uşă zâna cea bătrână cu statut de şef. Fetelor, umblă vorba prin târg că doamna Crăiasă, nu ştiu de ce-i zic doamnă, dar mă rog,  nu mai vrea să plece! Voi ce propuneţi?

zâne nebune4

Zânele petreceau nevoie mare. Uitaseră de ploaie, uitaseră de vânt şi de ce e mai rău pe pământ. Aveau motive să sărbătorească Era „ziua internaţională a zânelor fără frontiere, fără stăpân, fără habar şi fără pic de minte”. Aşa că dezţeleniră proviziile strânse de sute de ani, scoaseră brânza cu mucegai la suprafaţă, scoaseră dopul de plută de la coniacul Courvoisier şi dă-i băută!
            În mijlocul tărăboiului, zâna număr doi descrescător ca vârstă, se sui pe masă şi ţinu o cuvântare: „E un moment de răscruce în viaţa noastră, a zânelor de pretutindeni! Să fim unite! Să nu băgăm zâzanie între noi! Aveţi grijă de aripioarele voastre! Cheers!” Sughiţă şi căzu sub masă.
Zână cea mică şi zburdalnică ciugulea resturile din farfuriile zânelor care erau prea bete să mai mănânce. Deodată se înecă cu un sâmbure de măslină! Oricât de bete ar fi fost, toate zânele săriră  de sub mese, de pe lampadare, de sub perdele grele de mătase, s-o ajute! O strânseră de mijloc, o ridicară-n sus, chiuiră până când Elefteria scuipă într-un sfârşit sâmburele de măslină.
            Cu sâmburele de măslină între două degeţele minuscule, zâna cea mică cât o furnică, recita: „Hâc…Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” …De-un ciot sau de-un sâmbure de măslină? Hâc!

Zânele bezmetice3

Zânele dormeau cu burţile în sus la soare. Iar nu făcuseră mai nimic nici în ziua aceea..şi doar nu era luni!
Începu forfota. O pasărea colibri bombarda poiana cu manifeste. Manifeste la prima vedere. De fapt erau nişte pacheţele care conţineau: pulbere de mimoză adormită, ochi de flamingo uscat şi decorticat şi unghie de păianjen rasă şi amestecată cu sare neiodată. Şi un mic bileţel. În bileţel era explicat cu claritate cum să prepari o poţiune din care, dacă o zână ar bea  măcar un strop, ar cădea leşinată pe loc.
Zânele dormeau bine merci cu burţile în sus şi habar n-aveau de ce se întâmplă în jurul lor….
Deodată, zâna cea mai mică şi cea mai obraznică arcui sprânceana dreaptă şi întredeschise un ochi. Umărea cu larg interes forfota în jur. Îi dădu un cot şi celei mijlocii care scrăşni din dinţi a reproş.
Fără să vadă cineva, ca prin minune, zâna cea mică (am impresia că o chema Elefteria sau cam aşa ceva) întinse o mânuţă şi pac, prinse şi ea un pacheţel – manifest. Îl deschise pe furiş, se chiorî la el şi citi.
Se înroşi la faţă de mânie. Imediat scoase din buzunar o trâmbiţă şi suflă în ea cu o putere neobişnuită pentru o zână aşa de mică. Ca la apel, toate zânele fură în picioare şi ea le dădu raportul.
Mă, ăştia au înnebunit? Ce-au cu noi?
Bondarii stăteau într-un colţ şi râdeau: hahahaha, na! Să vă mai legaţi aiurea de toate vietăţile din poiană! Aşa vă trebuie, zâne nebune ce sunteţi!
Din ochi, zânele se înţeleseră să se întâlnească la locul lor tainic. Era stare de urgenţă! Idei? Cineva? Linişte. Ei, când e de făcut năzdrăvănii, farse, toată lumea are idei. Acum e linişte, hm? Tot eu trebuie să vă salvez, zise cea mai bătrână dintre zâne care avea statutul de şef. Sau aşa credea ea…Ideea mea este următoarea: număr până la şapte, cine n-a fugit până atunci e pierdută!

Alb

Am visat că fugeam prin zăpadă.Copacii erau aşa de încărcaţi încât crengile atârnau până la pământ. Fugeam şi atingeam câte o creangă rătăcită care mă binecuvânta cu darul ei de zăpadă. Paşii mei se înfundau lăsând urme în formă de pere zemoase ale căror suc îţi curg toamna pe bărbie.
Am visat apoi că aveam aripi şi puteam zbura. Zborul meu era alb şi nins. Zburam atât de tare încât sprâncenele mi se umpluseră de zăpadă. Dar degetele îmi erau pene lungi şi moi si totul devenea încet încet o ceaţă albă, lăptoasă.
Am visat că eram invizibilă. Şi totuşi….urmele paşilor mei semănau cu nişte pere  în zăpada albă ca o făină proaspăt cernută de bunica mea dragă, cu părul alb, nins.

Zânele nebune2 Ce distracţie!

Zânele s-au trezit într-o dimineaţă şi au început să fugă prin poieniţe pline de margarete pentru fete s-au împiedicat în tufişuri de afine şi-au făcut cercei roşii de cătină şi s-au amuzat pe seama bondarilor burdihănoşi mămoşi şi plângăcioşi care au uitat că tocmai azi e luni şi lunea nu se munceşte auzi îi apucase munca tocmai azi şi trudeau bieţii de ei cărau polen ca şi cum ar fi fost cai de povară timp în care zânele nebune zburau în jurul lor hahahaha munca e pentru tractoare nu pentru bondari grăsuţi şi asudaţi iar atunci bondarii de ciudă au lipit zânele bezmetice cu miere de albine pe nişte frunze de ferigă.

Povestea nr. 3 Minodora, inspiraţie maximă după G.G. Marquez (Despre dragoste şi alţi demoni)

A fost odată o fată care se numea Minodora. Ea avea un păr lung, atât de lung încât putea să se înfăşoare cu el de zece ori. Seara, la culcare, când bunica îi peria părul, trebuia să i-l desfăşoare prin toată casa şi curtea şi ajungea chiar în pădurea din apropiere, atât de lung era.
            De ce nu-şi tăiase părul niciodată Minodora? În el stătea secretul şi puterea ei. La naştere, ursitoarele preziseseră că acea fetiţă va avea un destin ciudat. Că gândurile, sentimentele, voinţa ei vor sta ascunse în părul ei ca mierea. Şi în cazul în care şi-ar pierde sau tăia măcar un firicel de păr, ar uita pe cine iubeşte ea cel mai mult, ar uita de ce se trezeşte dimineaţa  sau n-ar mai şti de ce este albastru cerul.
            Părul ei care făcea parte din ea, învăţase Minodora, îi dădea mari bătăi de cap. Locuitorii satului unde trăia  cu bunica sa, se uitau mereu plini de curiozitate la fetiţa micuţă al cărei păr, înfăşurat într-un coc imens, devenise o adevărată atracţie turistică.
            Veneau oameii din toate colţurile ţării să vadă minunăţia. La început Minodora se ascundea înfricoşată la văzul mulţimilor care veneau la uşa ei. Dar, cu timpul, se obişnuise.
Pentru distracţia copiilor din sat, sâmbăta îşi desfăcea din coc părul auriu şi îl spăla în pârâul satului. Ceata de copii îi sărea în ajutor, altfel nu s-ar fi descurcat. Pentru o clipă, pârâul se oprea din susurat, nu-şi ma urma cursul, ca şi cum un baraj din beton ar fi intervenit în drumul lui. Toţi copiii contribuiau cu mare plăcere la îmbăierea podoabei capilare a Minodorei. Până într-o zi.
Copiii nu ştiau secretul părului Minodorei, altfel nu ar fi pus niciodată la cale aşa năzdrăvănie. Toţi se întrebau: de ce nu-şi taie draga noastră fată părul? Şi atunci
s-au gândit să-i facă o surpriză şi într-una dintre sâmbetele în care o ajutau cu toţii
să-şi spele părul, veniră cu câte un foarfec în buzunar. Într-un moment în care Minodora nu a fost atentă, ţac, toate foarfecele tăiară şi părul ca spicul de grău se duse pe „apa Sâmbetei”.
Cerul se întunecă brusc şi porni furtuna. Toţi copiii fugiră la casele lor. Minodora rămase singură, ploaia îi biciuia faţa, trebuia să se ţină de trunchiul unui copăcel de pe malul pârâului ca să nu o ia vântul. Simţea o stranie uşurare în zona capului dar nu avea timp să se gândească la asta. Trebuia să fugă să se adăpostească undeva…şi în acea clipă realiză că nu mai ştia unde locuieşte, nu mai ştia cine e, nu ma ştia pentru ce trăieşte. Se aşeză pe o piatră şi plânse. Plânse zile, luni, ani. Picăturile de ploaie se amestecau cu lacrimile ei şi pârâul deveni râu, fluviu care se scurse într-o mare. Marea aceea avea reflexe aurii ca părul Minodorei.

Povestea nr. 2 Sânziana

Era o zi cu nori negri. Se trezise devreme astăzi. Îşi culese o picătură de rouă de pe obraz. Încercă în zadar să domolească revolta părului din cap dar renunţă…îşi spuse : “cine mă vede? Oricum sunt singură în pădure de atâţia ani…..”
            Se aşeză pe un butuc şi reflectă: “Hm, ce-am făcut aseară? Îmi amintesc ca prin vis…parcă dansam, parcă şi cântam, parcă m-am îndrăgostit!!!! Nooooo, imposibil sânzienele nu se îndrăgostesc niciodată….noi suntem un miraj, un abur, noi vrăjim, noi ademenim…..şi totuşi e o senzaţie stranie. Simt că în loc de inimă am un copac care creşte, un copac ale cărui rădăcini pătrund prin pământul din jur, se încolăcesc, şerpuiesc….Am devenit altcineva de aseară.”
            Şi atunci se puse pe fugă. Fugea ca şi cum în urma ei ar fi venit de-a valma hoarde de mameluci nebuni călare pe zvârlugi de cai înaripaţi. Fugea de sentimente, fugea de frici, fugea de real şi ireal. Părul i se încălcea în ramurile copacilor şi şuviţe rămâneau acolo martore ale fugii ei. În urma ei rămâneau aburi verzi ca şi cum iarba ar fi expirat urmele paşilor ei.
            Deodată se opri. Îşi amintise. Îşi amintise tot ce se întâmplase cu o seară în urmă. Dansase ca într-o beţie, cântase şi îl rugase pe Dumnezeu să îi trimită o picătură de ploaie. Măcar o picătură. În timp ce dansa nebuneşte, simţise că cineva o priveşte insistent. Mi s-a părut? “Sunt singură de atâta timp încât am început să am năluciri…”
Dar nu, nu i se păruse. În spatele unui mesteacăn zări un unicorn. Îi tremurau genele de frică să nu fie văzut. Se prefăcu că nu l-a văzut, doar prefăcătoria era o parte din ceea ce înseamnă să fie sânziană, nu? Şi…pac, îl luă prin surprindere, ateriză fix în faţa lui. “Hei, ce faci, mă urmăreşti?” Era un unicorn tare frumos şi timid. Era alb cu reflexii violet iar cornul îi strălucea neobişnuit. De când aterizase brusc în faţa lui Ana Sânziana vroia parcă să fugă dar ceva îl ţinea ceva în loc. “Ce frumos dansezi….nu mă înveţi şi pe mine?” zise un glas şovăielnic.
            Sânziana râse atât de tare încât i se auzi ecoul 5 minute. “Prostule, dansul nostru e taina noastră. Mama mea, luna, mi l-a dăruit la naştere. Şi în plus, tu vrei să plouă tot timpul?”

Comanda de poveste de la Dragos -povestea 1 cu zâne nebune

Erau odată două zâne năzdrăvane care vânau fluturii din împrejurimi până au rămas fără fluturi şi s-au apucat să vâneze libelule  până într-o zi când Tatăl libeluleor le-a certat şi le-a ameninţat că o să le rupă arcurile şi săgeţile şi o să le facă praf şi pulbere de zână şi le-a întrebat ce aveţi cu bietele libelule nu vă place albastrul nu vă place verdele aţi luat-o razna de tot o să vedeţi ce-o să păţiţi când o să se răzbune şi albastrul şi verdele pe voi hahaha tot ce-o să beţi o să fie verde kaki în loc de verdele ierbii şi albastrul cerului o să se facă mov ca toporaşii şi uite aşa o să se răzbune verdele şi albastrul pe voi dar zânele nu şi nu le hărţuiau pe bietele libelule până când libelulele au organizat conspiraţia libelulelor împotriva zânelor şi le-au mâncat arcurile cu praz verde şi săgeţile cu muştar albastru…