Elefteria era gata. Gata de plecat la drum.
Să vă reamintesc cine e Elefteria, personajul central al acestui blog. E o zână. O zână înghesuită, naivă şi proastă de bună. Care uită uneori să zboare. Şi care crede in minuni. Nimic neobişnuit la o zână, aţi zice. Zânele cred de obicei în minuni. Sau nu.
Să revenim la oile noastre. Zâna noastră era gata de plecat în lume. În viaţă. Dezgheţase frigiderul de o mie de ori, verificase lista cu "necesarul" de o sută patru ori. Da, avea în rucsac şi prosopelul oranj preferat, de culoarea piersicii coapte (când te ştergeai cu el pe faţă îţi miroseau sprâncele a gem de piersici toată ziua), avea periuţa de dinţi care cânta "Deşteaptă-te, române!" în timpul periajului (uneori, Elefteria râdea atât de tare în timp ce se spăla pe dinţi încât trezea tot cartierul de zâne), avea şi talismanul ei norocos. Talismanul norocos era o gheară de urs putrezită şi îmbălsămată, atârnată de o bucată roasă şi sălăcită de piele întoarsă. Profa de română îi spusese la un moment dat: "Fetiţo, dacă ai să te sufoci într-o zi prin somn sau trează fiind, o să fie de la ghara aia de urs". She couldn't care less, cum s-ar spune.
Unde pleca Elefteria? Să-şi caute ursitul în lumea largă. Se gândea să se oprească întâi la marea cea mare, apoi la muntele cel mic, la valea Vinului, la răspântia leului, la pasul trecătorului şi apoi să ajungă în oraşul cel mare şi plin de primejdii.Îşi puse ceasul să sune fix la 7 patruzeci şi doi. Mâine va fi ziua cea mare.Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu