Elefteria vroia să
evadeze din cotidian. Îşi luă paporniţele cu de-ale gurii şi fugi din
pădure. După ce merse şapte zile şi şapte nopţi, ajunse în oraşul cu
felinare galbene.
Se opri la primul aprozar şi ceru şapte mere galbene, şapte mere verzi şi şapte mere pădureţe care îţi fac gura pungă. Ştia ea pentru cine le cumpără. O rugase prietena ei din pădure, văcuţa Dalba. Vroia şi Dalba să petreacă cu mere şi iarbă înmiresmată într-o seară de mai.
Elefteria se opri şi la mall. Zbură prin magazine de şireturi, fură reţeta secreta de KFC şi măncă o plăcintă însiropată de piersici de la MC Donalds. Viaţa asta de oraş are avantajele ei, gândi micuţa zâna şturlubatică.
Se plimbă prin străzi, prin parcuri cu trotineta ei micuţă de zână.
Veni şi seara, apoi noaptea cu o lună ascunsă de nori, dar ea era atât de fericită să descopere lucruri noi încât nici nu observă că se întunecase. În timp ce hoinărea pe o alee lăturalnică, dintr-o gaură de canalizare răsări o mână. Mâna mişca degetele ca şi cum o chema pe micuţa zână se vină spre ea. Elefteria se uită în jur, era singură, da, pe ea o chema! Îi tremurau genunchii de frică. Dacă vroia cineva să-i facă rău? Se blestema în gând că fusese atât inconştientă să se aventureze la ora aia pe străzile oraşului cu felinare galbene.
Păşi şovăielnic spre canalizare. Se apropie de margine şi îşi lungi gâtul să vadă înăuntru. Rămase cu gura căscată!!!! În jurul unui foc de tabără dansau şapte spiriduşi. Toţi avea căiciuli cu zulufi verzi, erau gălăgioşi şi veseli. Unul dintre ei se întoarse pentru o secundă şi îi făcu din ochi. Asta o încurajă teribil. Ţuşti, fugi pe scări în jos şi într-o secundă era lângă foc, pe un scăunel care apăruse ca prin minune tocmai pentru ea.
În şapte minute era îmbujorată de la căldura focului. Nici un spiriduş n-o băga în seamă, de parcă n-ar fi existat! Ei îşi continuau zbânţuiala. Elefteria începu să se foiască agitată, de ce m-au mai chemat dacă nu mă bagă nimeni în seamă? Se ridică în picioare să plece. Abia atunci o mână mică o trase la loc pe scaun. “Mai stai, vreau
să-ţi spun ceva!”. Întoarse capul. Îi vorbise un spiriduş cu urechi ascuţite şi nasul roşu care stătea şi el pe un scăunel, la fel ca ea. Când apăruse? Avea o căciuliţă croşetată de lână groasă, verde şi pufoasă.
Începu să-i vorbească Elefteriei cu o voce ascuţită de şoricel: “Am ştiut că o să vii. Te visez de şapte nopţi. Şi mă trezesc brusc din somn. Mă trezesc de frică. Dacă nu o să ştiu ce să-ţi spun, dacă nu o să te conving că trebuie să rămâi lângă mine?”.
Elefteria rămase cu gura căscată. I se muiaseră brusc picioarele şi simţea cum tot corpul, de la unghii în sus, i se scurgea de pe scaun şi se prelingea pe jos. Pleoapele îi erau ca de plumb şi nu mai apucă să gândească decât atât: “Băi, ăştia mi-au făcut ceva vrăji….”.
Capitolul 2
Elefteria deschise ochii. Era întuneric şi cald. Încercă să se ridice dar căzu la loc pentru că simţi o durere ascuţită în tâmpla dreaptă. Îşi duse institnctiv mâna la locul dureros. Simţi cum şiroia sânge de zână din tâmplă. Băgă degetul în gură şi gustă, acelaşi gust de rugină, acelaşi miros de ouă fierte prea mult. Se lovise în cădere? Unde era? Era beznă şi începu să pipăie cu degetele ei micuţe. Piatră şi umezeală peste tot. Unde era????
Cineva o strânse încet de mână. Elefteria îngheţă instantaneu. „Te-ai trezit? De când aştept să te trezeşti. Iartă-mă, când te-am adus aici de la foc cred că te-ai zgâriat pentru că te-am atins de pereţi. Iartă-mă, n-am mai luat în braţe în viaţa mea o zână şi m-am emoţionat!” O mână tremurătoare aprinse o lumânare micuţă. În faţa zânei apăru spiriduşul micuţ din seara precedentă. Avea faţa zbârcită de îngrijorare şi cerceta cu ochi mari zgârietura de la tâmpla Elefteriei. „Trebuie să am grijă de rana ta imediat!” Într-un gest de autoapărare, zâna cea mică vru să ridice mâna. Dar mâna îi căzu la loc fără vlagă. Spiriduşul luă un ac şi cu o aţă ca de borangic, albă şi mătăsoasă, ca şi cum ar fi conţinut ceaţă, o cusu în cinci secunde la tâmplă. Rana i se închise imediat.
„Ce mi-aţi făcut aseară? De ce-am adormit ca un bolovan?” „De mii de ani, acesta e efectul spiriduşilor asupra zânelor. Din cauza asta te simţi fără vlagă şi acum. Noi vă luăm toată energia dacă stăm lângă voi, chiar dacă nu ne dorim asta. Noi vă putem citi şi cele mai intime gânduri. Eu am visat acum şapte nopţi tot ce ai de gând tu să faci în următoarele şaisprezece zile. Ştiu că în clipa asta îţi doreşti să fugi şi să nu mă fi întâlnit niciodată dar eu sunt destinul tău. Nu poţi fugi de mine.”
„La naiba cu destinul meu!” Elefteria făcu un efort supraomenesc să se ridice în picioare. În sforţare sa, aproape că sări în sus şi se lovi de peretele de sus al „grotei”. „Auci! Aşa-mi trebuie dacă mi-am luat tălpăşiţa din pădure şi un rând nu le-am lăsat bilet suratelor mele!!”
În timpul acesta, zânele stăteau la sfat în pădure. „Fetelor, trebuie să ne organizăm şi să începem căutarea Elefteriei…sunt mai mult de 48 de oe de când a dispăru.
Capitolul 3 Înapoi
Elefteria mergea pe stradă cu şireturile desfăcute şi cu blugii
rupţi.. Părul zânei era atât de slinos încât, dacă şi l-ar fi stors un
pic ar fi strâns o lingură de ulei. Avea o cută adâncă pe frunte şi
ochii i se plimbau prin gropile de pe asfalt de parcă îşi pierduse
cheile acum jumătate de oră şi încă nu le găsise.
De fapt Elefteria umbla cu gândul aiurea, nu căuta nici o cheie. Ajunsese de 3 zile în oraş şi rătăcea fără sens şi fără ţel.De fapt ştia că va ajunge ACOLO şi se încăpăţâna să nu meargă în direcţia dorită. Îşi încleşta pumnii până când unghiile îi sfredeleau pielea subţire a palmelor. Era prea absorbită de gânduri ca să mai observe acest aspect minor.
Vroia să plece şi parcă nu vroia. Uneori o lua la fugă, de bezmetică, fără oprire. Se lovea de oameni şi de lucruri şi oameni, uneori lucrurile, întorceau capul, iritaţi de graba şi fuga ei.
Dar fuga ei a dus-o invariabil în acel loc. Grota. Neagră. Mare. Şi goală! Unde dispăruseră spiriduşii? Elefteria scrijelea cu unghiile întunericul grotei dar nu găsea nici un fir de lumină, de speranţă. Unde să caute? Îi lăsase măcar un semn, un indiciu? Regreta acum că nu răspunsese chemările duioase, chemărilor disperate, apoi poruncitoare din acele scrisori pe care încă le avea în blugii tăiaţi la genunchi, în buzunarul de la spate. Involuntar, îşi trecea mâna prin păr cu gesturi, ritmice, disperate.
Se trânti cu o bufnitură pe scaunul ei, lângă fostul ei foc. Scaunul ei! Era încă acolo. Închise ochii şi îşi aminti prima seară în acea grotă.
Capitolul 10 Ele
Elefteria zburda printre păpădii, printre scaieţi mov şi îşi afunda degetele lungi ale picioruşelor în muşchiul copacilor. Îşi prinsese o margretă în păr şi cu o alta se juca de-a „mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu mă iu….”. Un fluture albastru cu picăţele maro îi distrase atenţia. Îl fugări prin poiană ore în şir uimită de frumuseţea lui fără cusur. Vroia să fie Elefteria cea veche fără supărări, frustrări şi fără trecut. Râdea cu gura până la urechi în timp ce alerga după fluture: „ parcă aş fi un căţel cu botul ud care aleargă după muşte”. Obosise şi gâfâia. Se aşeză pe un trunchi de copac şi îşi desfăcu sandalele. Avea o pietricică. O furnică mică mică i se urcă pe inelar şi se cocoţă până în vârful unghiei. Inelar! Zânele se căsătoresc?
Capitolul 11 Elefteria n-a murit
Se opri la primul aprozar şi ceru şapte mere galbene, şapte mere verzi şi şapte mere pădureţe care îţi fac gura pungă. Ştia ea pentru cine le cumpără. O rugase prietena ei din pădure, văcuţa Dalba. Vroia şi Dalba să petreacă cu mere şi iarbă înmiresmată într-o seară de mai.
Elefteria se opri şi la mall. Zbură prin magazine de şireturi, fură reţeta secreta de KFC şi măncă o plăcintă însiropată de piersici de la MC Donalds. Viaţa asta de oraş are avantajele ei, gândi micuţa zâna şturlubatică.
Se plimbă prin străzi, prin parcuri cu trotineta ei micuţă de zână.
Veni şi seara, apoi noaptea cu o lună ascunsă de nori, dar ea era atât de fericită să descopere lucruri noi încât nici nu observă că se întunecase. În timp ce hoinărea pe o alee lăturalnică, dintr-o gaură de canalizare răsări o mână. Mâna mişca degetele ca şi cum o chema pe micuţa zână se vină spre ea. Elefteria se uită în jur, era singură, da, pe ea o chema! Îi tremurau genunchii de frică. Dacă vroia cineva să-i facă rău? Se blestema în gând că fusese atât inconştientă să se aventureze la ora aia pe străzile oraşului cu felinare galbene.
Păşi şovăielnic spre canalizare. Se apropie de margine şi îşi lungi gâtul să vadă înăuntru. Rămase cu gura căscată!!!! În jurul unui foc de tabără dansau şapte spiriduşi. Toţi avea căiciuli cu zulufi verzi, erau gălăgioşi şi veseli. Unul dintre ei se întoarse pentru o secundă şi îi făcu din ochi. Asta o încurajă teribil. Ţuşti, fugi pe scări în jos şi într-o secundă era lângă foc, pe un scăunel care apăruse ca prin minune tocmai pentru ea.
În şapte minute era îmbujorată de la căldura focului. Nici un spiriduş n-o băga în seamă, de parcă n-ar fi existat! Ei îşi continuau zbânţuiala. Elefteria începu să se foiască agitată, de ce m-au mai chemat dacă nu mă bagă nimeni în seamă? Se ridică în picioare să plece. Abia atunci o mână mică o trase la loc pe scaun. “Mai stai, vreau
să-ţi spun ceva!”. Întoarse capul. Îi vorbise un spiriduş cu urechi ascuţite şi nasul roşu care stătea şi el pe un scăunel, la fel ca ea. Când apăruse? Avea o căciuliţă croşetată de lână groasă, verde şi pufoasă.
Începu să-i vorbească Elefteriei cu o voce ascuţită de şoricel: “Am ştiut că o să vii. Te visez de şapte nopţi. Şi mă trezesc brusc din somn. Mă trezesc de frică. Dacă nu o să ştiu ce să-ţi spun, dacă nu o să te conving că trebuie să rămâi lângă mine?”.
Elefteria rămase cu gura căscată. I se muiaseră brusc picioarele şi simţea cum tot corpul, de la unghii în sus, i se scurgea de pe scaun şi se prelingea pe jos. Pleoapele îi erau ca de plumb şi nu mai apucă să gândească decât atât: “Băi, ăştia mi-au făcut ceva vrăji….”.
Capitolul 2
Elefteria deschise ochii. Era întuneric şi cald. Încercă să se ridice dar căzu la loc pentru că simţi o durere ascuţită în tâmpla dreaptă. Îşi duse institnctiv mâna la locul dureros. Simţi cum şiroia sânge de zână din tâmplă. Băgă degetul în gură şi gustă, acelaşi gust de rugină, acelaşi miros de ouă fierte prea mult. Se lovise în cădere? Unde era? Era beznă şi începu să pipăie cu degetele ei micuţe. Piatră şi umezeală peste tot. Unde era????
Cineva o strânse încet de mână. Elefteria îngheţă instantaneu. „Te-ai trezit? De când aştept să te trezeşti. Iartă-mă, când te-am adus aici de la foc cred că te-ai zgâriat pentru că te-am atins de pereţi. Iartă-mă, n-am mai luat în braţe în viaţa mea o zână şi m-am emoţionat!” O mână tremurătoare aprinse o lumânare micuţă. În faţa zânei apăru spiriduşul micuţ din seara precedentă. Avea faţa zbârcită de îngrijorare şi cerceta cu ochi mari zgârietura de la tâmpla Elefteriei. „Trebuie să am grijă de rana ta imediat!” Într-un gest de autoapărare, zâna cea mică vru să ridice mâna. Dar mâna îi căzu la loc fără vlagă. Spiriduşul luă un ac şi cu o aţă ca de borangic, albă şi mătăsoasă, ca şi cum ar fi conţinut ceaţă, o cusu în cinci secunde la tâmplă. Rana i se închise imediat.
„Ce mi-aţi făcut aseară? De ce-am adormit ca un bolovan?” „De mii de ani, acesta e efectul spiriduşilor asupra zânelor. Din cauza asta te simţi fără vlagă şi acum. Noi vă luăm toată energia dacă stăm lângă voi, chiar dacă nu ne dorim asta. Noi vă putem citi şi cele mai intime gânduri. Eu am visat acum şapte nopţi tot ce ai de gând tu să faci în următoarele şaisprezece zile. Ştiu că în clipa asta îţi doreşti să fugi şi să nu mă fi întâlnit niciodată dar eu sunt destinul tău. Nu poţi fugi de mine.”
„La naiba cu destinul meu!” Elefteria făcu un efort supraomenesc să se ridice în picioare. În sforţare sa, aproape că sări în sus şi se lovi de peretele de sus al „grotei”. „Auci! Aşa-mi trebuie dacă mi-am luat tălpăşiţa din pădure şi un rând nu le-am lăsat bilet suratelor mele!!”
În timpul acesta, zânele stăteau la sfat în pădure. „Fetelor, trebuie să ne organizăm şi să începem căutarea Elefteriei…sunt mai mult de 48 de oe de când a dispăru.
Capitolul 3 Înapoi
Elefteria zâmbea cu toată gura. O rază de soare o gâdila pe frunte. Evadase.
Săpase, ca Papillion, cu o pilă, interiorul grotei, luni de zile până ieşise la suprafaţă. Găsise modul de a ascunde pila, găsise locul unde putea ascunde praful rezultat din săpăturile pe care le făcea cu râvnă.
Izbutise! Era atât de fericită încât simţea nevoia să zboare, să zâmbească, să plutească, să facă minuni. Realizase, cât timp fusese prizonieră, ce viaţă frumoasă avea, cât îşi iubea suratele şi că trebuia să înveţe să se bucure de fiecare fir de iarbă din poiana ei, de fiecare rază de soare, de fiecare picătură de ploaie.
Fugea cu toate puterile spre pădurea ei. Se împiedică de un ciot şi căzu cu faţa într-o baltă. Cu un icnet se ridică. Faţa plină de noroi pe care o văzu în luciul apei nu era a ei! Era a unei fiinţe chinuite. Îmbătrânise! Tot efortul acesta fizic dar mai ales psihic o împătrânise. Dar cel mai mult suferise după soare, îi fusese dor de zâmbet şi de zbenguială, dor de viaţă. „Nu-i nimic, ce nu te omoară te face mai puternic!”. Şi merse înainte.
Se luptă cu vântul şi cu ploaia dar ajunse în poiana ei. Mângâie copacii cu vârfurile degetelor, mirosi pământul revăn, sorbi roua de pe frunzele de cătină şi-şi strânse genele grăbită. Nu vroia să lase nici o lacrimă să-şi croiască drum printre ele. „ce nebună am fost să plec”.
Era linişte în tabăra zânelor. Nu se trezise nici una. Elefteria trase o pătură peticită peste ea şi adormi cât ai clipi lângă suratele sale. Dumnezeu zâmbea liniştit uitându-se la imensul dormitor al zânelor. Încă un fiu rătăcitor se întorsese cu bine acasă.
Capitolul 4
Oboseală crâncenă. Elefteria se întinse şi căscă de îi plesniră fălcile.Muncise toată noaptea. Chiţibuşărise. Sforăituri lungi răzbăteau din dormitorul zânelor.
Îşi frecă palmele satisfăcută! Am reuşit! A meritat o noapte de nesomn. Îşi privi duios capodopera: era o hartă a întregii păduri care cuprindea scorburi, capcane, hăuri, prăpăstii şi peşteri. Fiecărui „obiectiv” îi fusese desemnat câte o culoare: scorburile – maro deschis, capcanele – verde fosforescent, hăurile – kaki, prăpăstiile – negre şi peşterile – galben ca lutul. Ieşise o minune de hartă. Acum nici o vietae din pădure n-ar mai fi fost în pericol cu harta asta în mână.
Elefteriei îi scăpărau ochii de bucurie. O să fac afaceri, o să mă îmbogăţesc. Se gândea deja ce ar putea să ceară de la restul lumii în schimbul preţioasei hărţi….provizii de băutură?.......pulbere de zână?......cerneală şi pene pentru scris romane?............aripioare de bondari?(doar pentru distracţia proprie, haha) sau bambus pentru frigărui? Toate ăstea şi ceva în plus. Un lucru era sigur: duşmanii ei proprii şi personali nu vor pune în nici un caz mâna pe hartă. Avea deja un plan de răzbunare împotriva spiriduşilor care o ţinuseră captivă atâta timp.
Capitolul 5
Săpase, ca Papillion, cu o pilă, interiorul grotei, luni de zile până ieşise la suprafaţă. Găsise modul de a ascunde pila, găsise locul unde putea ascunde praful rezultat din săpăturile pe care le făcea cu râvnă.
Izbutise! Era atât de fericită încât simţea nevoia să zboare, să zâmbească, să plutească, să facă minuni. Realizase, cât timp fusese prizonieră, ce viaţă frumoasă avea, cât îşi iubea suratele şi că trebuia să înveţe să se bucure de fiecare fir de iarbă din poiana ei, de fiecare rază de soare, de fiecare picătură de ploaie.
Fugea cu toate puterile spre pădurea ei. Se împiedică de un ciot şi căzu cu faţa într-o baltă. Cu un icnet se ridică. Faţa plină de noroi pe care o văzu în luciul apei nu era a ei! Era a unei fiinţe chinuite. Îmbătrânise! Tot efortul acesta fizic dar mai ales psihic o împătrânise. Dar cel mai mult suferise după soare, îi fusese dor de zâmbet şi de zbenguială, dor de viaţă. „Nu-i nimic, ce nu te omoară te face mai puternic!”. Şi merse înainte.
Se luptă cu vântul şi cu ploaia dar ajunse în poiana ei. Mângâie copacii cu vârfurile degetelor, mirosi pământul revăn, sorbi roua de pe frunzele de cătină şi-şi strânse genele grăbită. Nu vroia să lase nici o lacrimă să-şi croiască drum printre ele. „ce nebună am fost să plec”.
Era linişte în tabăra zânelor. Nu se trezise nici una. Elefteria trase o pătură peticită peste ea şi adormi cât ai clipi lângă suratele sale. Dumnezeu zâmbea liniştit uitându-se la imensul dormitor al zânelor. Încă un fiu rătăcitor se întorsese cu bine acasă.
Capitolul 4
Oboseală crâncenă. Elefteria se întinse şi căscă de îi plesniră fălcile.Muncise toată noaptea. Chiţibuşărise. Sforăituri lungi răzbăteau din dormitorul zânelor.
Îşi frecă palmele satisfăcută! Am reuşit! A meritat o noapte de nesomn. Îşi privi duios capodopera: era o hartă a întregii păduri care cuprindea scorburi, capcane, hăuri, prăpăstii şi peşteri. Fiecărui „obiectiv” îi fusese desemnat câte o culoare: scorburile – maro deschis, capcanele – verde fosforescent, hăurile – kaki, prăpăstiile – negre şi peşterile – galben ca lutul. Ieşise o minune de hartă. Acum nici o vietae din pădure n-ar mai fi fost în pericol cu harta asta în mână.
Elefteriei îi scăpărau ochii de bucurie. O să fac afaceri, o să mă îmbogăţesc. Se gândea deja ce ar putea să ceară de la restul lumii în schimbul preţioasei hărţi….provizii de băutură?.......pulbere de zână?......cerneală şi pene pentru scris romane?............aripioare de bondari?(doar pentru distracţia proprie, haha) sau bambus pentru frigărui? Toate ăstea şi ceva în plus. Un lucru era sigur: duşmanii ei proprii şi personali nu vor pune în nici un caz mâna pe hartă. Avea deja un plan de răzbunare împotriva spiriduşilor care o ţinuseră captivă atâta timp.
Capitolul 5
Elefteria se prăbuşi în
genunchi cu o bufnitură. Din ochi îi curgeau şiroaie de lacrimi albastre
şi verzi pe care şi le ştergea neglijent cu mâneca rochiei sale roz
bombon. Trecuseră luni de când reuşise să evadeze din grota
spiriduşilor şi deodată, în noaptea asta, visase ceva care îi oprise
inima-n loc: se făcea că participa la o serată dansantă. Atmosfera era
cenuşie. De fapt nimeni nu dansa la acea serată dansantă. Toţi discutau
aprins şi în vis Elefteria fugea de la un grup la altul, poate, poate
aude si ea care e subiectul discuţiei. În timp ce se grăbea spre grupul
cel mai numeros, spiriduşul care o ţinuse captivă atâtea luni în grota
cea întunecoasă, spiriduşul care susţinea redundant că ei doi sunt
legaţi pentru totdeauna de linia subţire a destinului, o prinse de mână.
Se uită în ochii duios, cu un dor nebun şi parcă o rugă să se întoarcă
la el.
Elefteria sărise din vis ca electrocutată. Şi simţi durerea. În loc de inimă avea acum un hău cât groapa Marianelor. O duruse privirea aceea. Dar de ce? Cât stătuse prizonieră în grota spiriduşilor urâse tot: umezeala, întunericul şi cel mai mult faptul că fusese ţinută cu forţa acolo luni întregi. Spiritul îi fusese încătuşat şi ea asta nu putea să suporte. Spiriduşul fusese răbdător, îi repetase de milioane de ori că erau meniţi unul pentru celălalt, că ei doi sunt yin şi yang, că sunt două jumătăţi ale unui singur măr şi că degeaba fuge de el în fiecare zi pentru că tot la el se va întoarce. Bineînţeles că Elefteria nu crezuse nici un cuvânt. Zâmbise sfidător, spunând: „Baliverne de spiriduş visător!”.
Şi atunci? De ce o durea acea privire? De ce o întorsese pe dos visul acesta? De ce se simţea atât de tulburată? Ce-i, frate, cu groapa asta a Marianelor?
Capitolul 6
Dragă Elefeteria,
De când ai plecat nu mai sunt eu. Cerul nu mai e albastru iar lacrimile mi-au secat. Ce patetic.
Totul îmi aminteşte de tine în grota asta umedă. Îmi amintesc când te-am cărat în braţe în prima seară şi te-am zgâriat de pereţii grotei. Îmi amintesc cum îţi jucau flăcările în ochi prima dată cum te-am văzut şi cum stăteai neliniştită la focul nostru de tabără. De fapt, mint, nu era prima dată când te vedeam, te visasem de atâtea ori înainte...
În fiecare zi mă întreb, oare m-a uitat zâna mea bezmetică? Oare m-am înşelat când am zis că suntem destinaţi unul altuia? Oare nu simţi cât mă doare că nu ştiu nimic de tine, unde eşti, ce faci acolo şi când ai de gând să te întorci la mine? Zână afurisită şi neînţelegătoare! Ar fi atât de simplu să accepţi realitatea, să-ţi faci bagajele şi să te întorci în grotă, unde ţi-e locul. Adică lângă mine.
P.S. Ai termen de întoarcere 15 zile, în caz contrar te voi găsi, chiar de-ar fi să înconjor pământul de 3 ori. Semnat: Spiriduşul. Atât. Ştii tu cel mai bine cine sunt.
Capitolul 7
Capitolul 9 Aventurile Elefteriei continuă
Elefteria sărise din vis ca electrocutată. Şi simţi durerea. În loc de inimă avea acum un hău cât groapa Marianelor. O duruse privirea aceea. Dar de ce? Cât stătuse prizonieră în grota spiriduşilor urâse tot: umezeala, întunericul şi cel mai mult faptul că fusese ţinută cu forţa acolo luni întregi. Spiritul îi fusese încătuşat şi ea asta nu putea să suporte. Spiriduşul fusese răbdător, îi repetase de milioane de ori că erau meniţi unul pentru celălalt, că ei doi sunt yin şi yang, că sunt două jumătăţi ale unui singur măr şi că degeaba fuge de el în fiecare zi pentru că tot la el se va întoarce. Bineînţeles că Elefteria nu crezuse nici un cuvânt. Zâmbise sfidător, spunând: „Baliverne de spiriduş visător!”.
Şi atunci? De ce o durea acea privire? De ce o întorsese pe dos visul acesta? De ce se simţea atât de tulburată? Ce-i, frate, cu groapa asta a Marianelor?
Capitolul 6
Dragă Elefeteria,
De când ai plecat nu mai sunt eu. Cerul nu mai e albastru iar lacrimile mi-au secat. Ce patetic.
Totul îmi aminteşte de tine în grota asta umedă. Îmi amintesc când te-am cărat în braţe în prima seară şi te-am zgâriat de pereţii grotei. Îmi amintesc cum îţi jucau flăcările în ochi prima dată cum te-am văzut şi cum stăteai neliniştită la focul nostru de tabără. De fapt, mint, nu era prima dată când te vedeam, te visasem de atâtea ori înainte...
În fiecare zi mă întreb, oare m-a uitat zâna mea bezmetică? Oare m-am înşelat când am zis că suntem destinaţi unul altuia? Oare nu simţi cât mă doare că nu ştiu nimic de tine, unde eşti, ce faci acolo şi când ai de gând să te întorci la mine? Zână afurisită şi neînţelegătoare! Ar fi atât de simplu să accepţi realitatea, să-ţi faci bagajele şi să te întorci în grotă, unde ţi-e locul. Adică lângă mine.
P.S. Ai termen de întoarcere 15 zile, în caz contrar te voi găsi, chiar de-ar fi să înconjor pământul de 3 ori. Semnat: Spiriduşul. Atât. Ştii tu cel mai bine cine sunt.
Capitolul 7
Elefteria sculpta.
Mâinile ei rau tot una cu lutul şi lutul se împletea cu degetele ei, nu
puteai să mai faci diferenţa care-i mână şi care-i lut. Stătea aplecată
şi concentrată şi picături de sudoare îi alunecau pe nas în jos şi se
uneau cu lutul, cu mâinile şi cu gândurile ei. Asculta „Unchained
melody”….
Întâi mâinile au sculptat o cană, a stricat-o, apoi s-a apucat de o vază cu gâtul îngust dar degetele au frământat rapid lutul care s-a prefăcut într-un morman neuniform şi apoi degetele au luat locul gândurilor şi a apărut un nas, o gură, nişte ochi cu căutătura jucăuşă….S-a uitat uimită la chipul din mâinile ei. Îi părea cunoscut dar parcă nu-l cunoştea. Îl mai văzuse dar acum nu-l vedea. Îl plăcuse dar acum îl ura. Fulgerul gândului lumină ochii zânei. Iar se întorsese la el, spiriduşul „ei” de care fugea de luni întregi.
Scrisoarea de la el o ardea încă în buzunar. Era ferfeniţă. O mototolise, o aruncase la gunoi şi apoi o căutase printre resturi de mâncare şi conserve goale, ruginite. Noroc că avea nas de pisică pentru scrisori de dragoste.
Se ridică în picioare, cu mâinile încă murdare de lut (lutul se uscase şi deja începea se crape) şi plină de năduf dădu un picior la capul care răsărise timid din mâinile ei.
Era nervoasă pe ea, pe inima ei, pe viaţa ei. Se învârtea în cercuri concentrice şi dădea cu piciorul în ce apuca, de parcă metatarsienele ar fi fost de vină.
O zână micuţă stătea cu barba în căuşul palmei şi râdea. Elefteria îi aruncă priviri duşmănoase: ori te opreşti din râs ori pleci, ai timp zece secunde: unu, doi, trei….. Zâna nu se putea opri din râs, strânse din dinţi dar hohotele se strecurau neiertătoare printre dinţii ei ascuţiţi de vampir nou născut. „Draga mea, Elefteria, nu mai fi nervosă! Dragostea e o boală care nu iartă pe nimeni. Nu există tratament pentru aşa ceva. Trăieşte-o, nu fugi de ea. Dacă o înfrunţi, poate o ia la sănătoasa…..” Elefteria nu o mai asculta, deja îi venise o idee despre cum să stârpească monstrul dintr-o lovitură, ca Făt- Frumos.
Capitolul 8 Elefteria fuge (Run, Lola, run! :)
Elefteria se îneca în ceaţă. Se ţinea de coama calului său bălan şi ţinea ochii închişi strâns, nu-şi dădea voie să clipească. Prin strânsoarea pleoapelor lacrimile curgeau, udau spinarea calului care necheza dureros şi lung, se loveau de pământul tare şi sărat şi se spărgeau în mii de stropi mici ca nişte cristale. Acolo unde cădeau lacrimile zânei creşteau flori mari purpurii care la maturitate aveau să devină scaieţi. „Totul devine scaieţi la sfârşit.”, gândea Elefteria muşcându-şi buzele deja sângerii. Părul lung, arămiu era umed şi sclipea în ceaţă, ca o aură. Piepeteni închipuiţi, de jad îi descurcau părul. Elefteria era de o frumuseţe amară şi răzvrătită. Plângea pentru că renunţase să mai lupte. Nu fugea de ceva, fugea spre ceva. Visul ei era tot mai departe în ceaţă şi fuga ei se prefăcu în soare. Soarele, mai puternic, învinsese ceaţa.
Întâi mâinile au sculptat o cană, a stricat-o, apoi s-a apucat de o vază cu gâtul îngust dar degetele au frământat rapid lutul care s-a prefăcut într-un morman neuniform şi apoi degetele au luat locul gândurilor şi a apărut un nas, o gură, nişte ochi cu căutătura jucăuşă….S-a uitat uimită la chipul din mâinile ei. Îi părea cunoscut dar parcă nu-l cunoştea. Îl mai văzuse dar acum nu-l vedea. Îl plăcuse dar acum îl ura. Fulgerul gândului lumină ochii zânei. Iar se întorsese la el, spiriduşul „ei” de care fugea de luni întregi.
Scrisoarea de la el o ardea încă în buzunar. Era ferfeniţă. O mototolise, o aruncase la gunoi şi apoi o căutase printre resturi de mâncare şi conserve goale, ruginite. Noroc că avea nas de pisică pentru scrisori de dragoste.
Se ridică în picioare, cu mâinile încă murdare de lut (lutul se uscase şi deja începea se crape) şi plină de năduf dădu un picior la capul care răsărise timid din mâinile ei.
Era nervoasă pe ea, pe inima ei, pe viaţa ei. Se învârtea în cercuri concentrice şi dădea cu piciorul în ce apuca, de parcă metatarsienele ar fi fost de vină.
O zână micuţă stătea cu barba în căuşul palmei şi râdea. Elefteria îi aruncă priviri duşmănoase: ori te opreşti din râs ori pleci, ai timp zece secunde: unu, doi, trei….. Zâna nu se putea opri din râs, strânse din dinţi dar hohotele se strecurau neiertătoare printre dinţii ei ascuţiţi de vampir nou născut. „Draga mea, Elefteria, nu mai fi nervosă! Dragostea e o boală care nu iartă pe nimeni. Nu există tratament pentru aşa ceva. Trăieşte-o, nu fugi de ea. Dacă o înfrunţi, poate o ia la sănătoasa…..” Elefteria nu o mai asculta, deja îi venise o idee despre cum să stârpească monstrul dintr-o lovitură, ca Făt- Frumos.
Capitolul 8 Elefteria fuge (Run, Lola, run! :)
Elefteria se îneca în ceaţă. Se ţinea de coama calului său bălan şi ţinea ochii închişi strâns, nu-şi dădea voie să clipească. Prin strânsoarea pleoapelor lacrimile curgeau, udau spinarea calului care necheza dureros şi lung, se loveau de pământul tare şi sărat şi se spărgeau în mii de stropi mici ca nişte cristale. Acolo unde cădeau lacrimile zânei creşteau flori mari purpurii care la maturitate aveau să devină scaieţi. „Totul devine scaieţi la sfârşit.”, gândea Elefteria muşcându-şi buzele deja sângerii. Părul lung, arămiu era umed şi sclipea în ceaţă, ca o aură. Piepeteni închipuiţi, de jad îi descurcau părul. Elefteria era de o frumuseţe amară şi răzvrătită. Plângea pentru că renunţase să mai lupte. Nu fugea de ceva, fugea spre ceva. Visul ei era tot mai departe în ceaţă şi fuga ei se prefăcu în soare. Soarele, mai puternic, învinsese ceaţa.
Capitolul 9 Aventurile Elefteriei continuă
De fapt Elefteria umbla cu gândul aiurea, nu căuta nici o cheie. Ajunsese de 3 zile în oraş şi rătăcea fără sens şi fără ţel.De fapt ştia că va ajunge ACOLO şi se încăpăţâna să nu meargă în direcţia dorită. Îşi încleşta pumnii până când unghiile îi sfredeleau pielea subţire a palmelor. Era prea absorbită de gânduri ca să mai observe acest aspect minor.
Vroia să plece şi parcă nu vroia. Uneori o lua la fugă, de bezmetică, fără oprire. Se lovea de oameni şi de lucruri şi oameni, uneori lucrurile, întorceau capul, iritaţi de graba şi fuga ei.
Dar fuga ei a dus-o invariabil în acel loc. Grota. Neagră. Mare. Şi goală! Unde dispăruseră spiriduşii? Elefteria scrijelea cu unghiile întunericul grotei dar nu găsea nici un fir de lumină, de speranţă. Unde să caute? Îi lăsase măcar un semn, un indiciu? Regreta acum că nu răspunsese chemările duioase, chemărilor disperate, apoi poruncitoare din acele scrisori pe care încă le avea în blugii tăiaţi la genunchi, în buzunarul de la spate. Involuntar, îşi trecea mâna prin păr cu gesturi, ritmice, disperate.
Se trânti cu o bufnitură pe scaunul ei, lângă fostul ei foc. Scaunul ei! Era încă acolo. Închise ochii şi îşi aminti prima seară în acea grotă.
Capitolul 10 Ele
Elefteria zburda printre păpădii, printre scaieţi mov şi îşi afunda degetele lungi ale picioruşelor în muşchiul copacilor. Îşi prinsese o margretă în păr şi cu o alta se juca de-a „mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu mă iu….”. Un fluture albastru cu picăţele maro îi distrase atenţia. Îl fugări prin poiană ore în şir uimită de frumuseţea lui fără cusur. Vroia să fie Elefteria cea veche fără supărări, frustrări şi fără trecut. Râdea cu gura până la urechi în timp ce alerga după fluture: „ parcă aş fi un căţel cu botul ud care aleargă după muşte”. Obosise şi gâfâia. Se aşeză pe un trunchi de copac şi îşi desfăcu sandalele. Avea o pietricică. O furnică mică mică i se urcă pe inelar şi se cocoţă până în vârful unghiei. Inelar! Zânele se căsătoresc?
Capitolul 11 Elefteria n-a murit
Elefteria dechise un
ochi, apoi pe celălalt. Simţi cum o furnică i se urca grăbită în nara
stângă. Dădu să zâmbească, reuşi doar o schimonoseală, un rânjet.
Descoperi că dinţii îi erau încleştaţi şi avea un gust sălciu în gură.
Ridică uşor capul dar o durere ascuţită o ţintui la pământ. Îşi pipăi
moalele capului şi buricele degetelor descoperiră ceva cleios în păr.
Precaut mirosi. Şi gustă. Rugină? Sânge. Făcu un efort supraomenesc şi
se ridică într-un cot. Cum ajunsese acolo? Ce i se întâmplase?
Învăţase de mică să se orienteze după soare, după muşchii de pe copaci şi putea spune cu precizie, oricând, ce oră e, în funcţie de poziţia soarelui. Şi acum ştia că era cam 11 dimineaţa şi că probabil stătuse fără cunoştinţă în poieniţa asta vreo câteva ore bune. Se târî până la cel mai apropiat copac şi, ţinându-se de trunchiul său puternic, se ridică. Respiră adânc şi porni cu paşi repezi. Simţea că dacă se opreşte nu va mai putea continua.
Ajunse în tabăra zânelor. Se uitau la ea ca la o nălucă. Ştia că la graniţa dintre claia încâlcită de păr şi fruntea ei înaltă este sânge încleiat şi că tremura din toţi rărunchii din cauza efortului nebunesc pe car îl făcuse. Nu putea să vorbească, să explice pentru că nu putea să-ţi descleşteze dinţii. Şi ce-ar fi putut să le spună? Nu-şi amintea nimic. Ştia că zânele ăstea care alergau înnebunite în jurul ei erau familia ei, că aici trebuia să ajungă şi că ea era o zână mică mică mică şi că numele ei însemna libertate.
Capitolul 12 Elefteria amnezică
Învăţase de mică să se orienteze după soare, după muşchii de pe copaci şi putea spune cu precizie, oricând, ce oră e, în funcţie de poziţia soarelui. Şi acum ştia că era cam 11 dimineaţa şi că probabil stătuse fără cunoştinţă în poieniţa asta vreo câteva ore bune. Se târî până la cel mai apropiat copac şi, ţinându-se de trunchiul său puternic, se ridică. Respiră adânc şi porni cu paşi repezi. Simţea că dacă se opreşte nu va mai putea continua.
Ajunse în tabăra zânelor. Se uitau la ea ca la o nălucă. Ştia că la graniţa dintre claia încâlcită de păr şi fruntea ei înaltă este sânge încleiat şi că tremura din toţi rărunchii din cauza efortului nebunesc pe car îl făcuse. Nu putea să vorbească, să explice pentru că nu putea să-ţi descleşteze dinţii. Şi ce-ar fi putut să le spună? Nu-şi amintea nimic. Ştia că zânele ăstea care alergau înnebunite în jurul ei erau familia ei, că aici trebuia să ajungă şi că ea era o zână mică mică mică şi că numele ei însemna libertate.
Capitolul 12 Elefteria amnezică
Era bună la ceva şi amnezia asta. Elefteria îşi simţea creierul orbecăind ăntr-un tunel la capătul căruia era o uşă închisă.
De fapt era o amnezie relativă. Îşi amintea doar copilăria ei, cum o trezea mama în fiecare dimineaţă în miros de mere coapte şi cum tatăl ei o răsplătea în secret de fiecare dată când era bună şi dreaptă cu celelalte zâne mititele. Îşi mai amintea de prietena ei din copilărie, o zână blondă cu ochi violeţi care vorbea peltic şi uita mereu să se lege la şireturi. Dar nu putea să-şi aducă aminte ce făcuse săptămâna trecută sau acum trei ani. Totuşi de câte ori îşi forţa minte să aducă la suprafaţă niscaiva amintiri, simţea un gol dureros în inimă, de parcă i se întâmplase ceva important şi tragic de curând. Şi atunci întreba înfrigurată, lua la rând toate zânele din mica lor comunitate de poveste şi le teroriza cu un interogatoriu nesfârşit.
O zână mai bătrână şi ma tupeistă îi râsese în nas la un moment dat: „Elefteria, tu ai fi în stare să ne pui lampa-hn ochi, ca la securitate, măi fată!” Oricum, nici una nu-i spunea mare lucru, parcă se vorbiseră între ele. Îi ziceau că toată viaţa a fost o zână zvăpăiată,cheltuitoare, petrecăreaţă şi care n-ascultă de nimeni. O singură zână, intimidată de atitudinea agresivă a Elefteriei, s-a scăpat şi i-a zis că la un moment dat, acum ceva timp, Elefteria a dispărut cam o lună şi ceva din tabăra zânelor….
De fapt era o amnezie relativă. Îşi amintea doar copilăria ei, cum o trezea mama în fiecare dimineaţă în miros de mere coapte şi cum tatăl ei o răsplătea în secret de fiecare dată când era bună şi dreaptă cu celelalte zâne mititele. Îşi mai amintea de prietena ei din copilărie, o zână blondă cu ochi violeţi care vorbea peltic şi uita mereu să se lege la şireturi. Dar nu putea să-şi aducă aminte ce făcuse săptămâna trecută sau acum trei ani. Totuşi de câte ori îşi forţa minte să aducă la suprafaţă niscaiva amintiri, simţea un gol dureros în inimă, de parcă i se întâmplase ceva important şi tragic de curând. Şi atunci întreba înfrigurată, lua la rând toate zânele din mica lor comunitate de poveste şi le teroriza cu un interogatoriu nesfârşit.
O zână mai bătrână şi ma tupeistă îi râsese în nas la un moment dat: „Elefteria, tu ai fi în stare să ne pui lampa-hn ochi, ca la securitate, măi fată!” Oricum, nici una nu-i spunea mare lucru, parcă se vorbiseră între ele. Îi ziceau că toată viaţa a fost o zână zvăpăiată,cheltuitoare, petrecăreaţă şi care n-ascultă de nimeni. O singură zână, intimidată de atitudinea agresivă a Elefteriei, s-a scăpat şi i-a zis că la un moment dat, acum ceva timp, Elefteria a dispărut cam o lună şi ceva din tabăra zânelor….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu