no fairy tale today

Eram la concert şi ploua. Bocancii îmi erau uzi şi simţeam cum gâlgâie apa pe sub degete. Părul îmi era ud leoarcă şi tricoul cu Metallica mi se lipea de spate. Dar nu mă mişcam de pe scaun. Îmi dorisem aşa de mult să  mă duc la concertul ăsta!
În faţa mea, un băiat o ţinea pe fata de lângă el stângaci pe după umeri. Şi ea era de neclintit, ca şi mine. „ Hai să mergem, o să răceşti! Tatăl tău nu o să te mai lase niciodată la concert cu mine”, striga băiatul panicat prin ploaie.
Ploaia se scurgea pe treptele stadionul cu bulbuci dar nici unul dintre noi nu vroia să plece acasă. Un băiat de lângă mine, căruia i se scurgea creionul dermatograf pe obraji (se dăduse pe la ochi ca să semene cu vocalul de la HIM, haha), îşi ridică tricoul de pe burtă şi şi-l puse în cap drept pelerină de ploaie. Îmi zâmbi şmechereşte ca şi cum făcuse o mare descoperire, waw, invenţia secolului!
Ploaia se încăpăţâna să nu se oprească şi noi ne încăpăţânam să nu plecăm. Ce pălăria mea am dat atâţia bani pe bilete. Pe scenă, trupa abia mai reuşea să grohăie, dar oricum ei aveau ceva „întăritoare”.Eram chiar aproape de scenă. Prelata de deasupra trupei făcuse o burtă de apă din care se prelingea deja un pârâiaş….dacă se vărsa treaba aia….
Am început să scotocesc prin poşetă, măcar o batistă de-aş avea să-mi pun în cap, ca şi cum m-ar fi ajutat cu ceva. M-am ridicat în picioare şi am început să mă bâţâi în ritmul grohăielilor de pe scenă, deci nu prea alert. Cineva  din rândul din spatele meu a dat startul la aruncat ambalaje goale de plastic pe scenă.
Şi acum, peste ani, mă gândesc, de ce stăteam noi toţi aşa, neclintiţi, în ploaie.