A fost odată o fată care se numea Minodora. Ea avea un păr lung, atât de lung încât putea să se înfăşoare cu el de zece ori. Seara, la culcare, când bunica îi peria părul, trebuia să i-l desfăşoare prin toată casa şi curtea şi ajungea chiar în pădurea din apropiere, atât de lung era.
De ce nu-şi tăiase părul niciodată Minodora? În el stătea secretul şi puterea ei. La naştere, ursitoarele preziseseră că acea fetiţă va avea un destin ciudat. Că gândurile, sentimentele, voinţa ei vor sta ascunse în părul ei ca mierea. Şi în cazul în care şi-ar pierde sau tăia măcar un firicel de păr, ar uita pe cine iubeşte ea cel mai mult, ar uita de ce se trezeşte dimineaţa sau n-ar mai şti de ce este albastru cerul.
Părul ei care făcea parte din ea, învăţase Minodora, îi dădea mari bătăi de cap. Locuitorii satului unde trăia cu bunica sa, se uitau mereu plini de curiozitate la fetiţa micuţă al cărei păr, înfăşurat într-un coc imens, devenise o adevărată atracţie turistică.
Veneau oameii din toate colţurile ţării să vadă minunăţia. La început Minodora se ascundea înfricoşată la văzul mulţimilor care veneau la uşa ei. Dar, cu timpul, se obişnuise.
Pentru distracţia copiilor din sat, sâmbăta îşi desfăcea din coc părul auriu şi îl spăla în pârâul satului. Ceata de copii îi sărea în ajutor, altfel nu s-ar fi descurcat. Pentru o clipă, pârâul se oprea din susurat, nu-şi ma urma cursul, ca şi cum un baraj din beton ar fi intervenit în drumul lui. Toţi copiii contribuiau cu mare plăcere la îmbăierea podoabei capilare a Minodorei. Până într-o zi.
Copiii nu ştiau secretul părului Minodorei, altfel nu ar fi pus niciodată la cale aşa năzdrăvănie. Toţi se întrebau: de ce nu-şi taie draga noastră fată părul? Şi atunci
s-au gândit să-i facă o surpriză şi într-una dintre sâmbetele în care o ajutau cu toţii
să-şi spele părul, veniră cu câte un foarfec în buzunar. Într-un moment în care Minodora nu a fost atentă, ţac, toate foarfecele tăiară şi părul ca spicul de grău se duse pe „apa Sâmbetei”.
Cerul se întunecă brusc şi porni furtuna. Toţi copiii fugiră la casele lor. Minodora rămase singură, ploaia îi biciuia faţa, trebuia să se ţină de trunchiul unui copăcel de pe malul pârâului ca să nu o ia vântul. Simţea o stranie uşurare în zona capului dar nu avea timp să se gândească la asta. Trebuia să fugă să se adăpostească undeva…şi în acea clipă realiză că nu mai ştia unde locuieşte, nu mai ştia cine e, nu ma ştia pentru ce trăieşte. Se aşeză pe o piatră şi plânse. Plânse zile, luni, ani. Picăturile de ploaie se amestecau cu lacrimile ei şi pârâul deveni râu, fluviu care se scurse într-o mare. Marea aceea avea reflexe aurii ca părul Minodorei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu