Caracatiţa albastră

A fost odată o caracatiţă albastră. Avea atâtea tentacule încât putea să croteşeze, să facă masaj surorii ei, să cânte la pian la 4 tentacule şi să picteze în acelaşi timp. După cum vedeţi, era multilateral dezvoltată.
            Într-o zi, din cauza furtunii, apa din ocean era tulbure. Carcatiţa noastră  îşi puse ochelarii de dezceţoşare şi se puse pe înotat sau mă rog, ce fac caracatiţele. Pe lopătat, na!
            În plimbarea sa dădu de un banc de peşti, nervoşi şi ei din cauza tulburării apei. „Doamnă caracatiţă, ce să facem cu apa asta învolburată? Ne simţim ca într-un pahar Berzelius în vâltoarea unui experiment chimic.”
„Dragii mei, eu zic să facem o companie antipoluare a apelor”, zise caracataţia cea cu IQ mare. Eu îmi asuma responsabilitatea să lucrez cu 17 din cele 149 de tentacule la nişte pancarde cu lozinci antipoluare. Voi ce propuneţi?” Noi o să facem cercetări şi poate inventăm un dispozitv antitulburare care va împrăştia parfum suav de iasomie în tot oceanul. „Bună idee!”.
            În plimbarea sa, carcatiţa se mai întâlni şi cu un delfin. „Domnule delfin, dumneavoastră n-aveţi vreo idee pentru o campanie antipoluare a apelor?”. „Oh, my darling! O să vorbesc personal cu prietenii mei oamenii, o să le explic că nu e bine ce fac. Trebuie să aibă mai multă grijă de noi.” Caracatiţă plecă tare mulţumită.
Delfinul zâmbea amar în sinea sa „Femeile. Toate mai cred încă în minuni!”