Inorogul

Inorogul fugea ca un nebun. Picături de ploaie se prelingeau prin pletele lui albe şi se scurgea până pe copite.
Avusese o viziune. Chiar acum, înainte de ploaie, în timp ce se stătea la umbra unui nuc bătrân.
Se făcea că Sânziana făcea baie singură în lacul de la cascadă. Părul ei auriu era tot una cu apa de un albastru translucid al lacului. Soarele se oglindea în apa lacului şi aproape că îi crea Sânzianei o aură albăstruie. Chiar dacă era doar o viziune, ochii inorogului se înceţoşară. Poate de la emoţie, poate din cauza razelor de soare din viziunea sa….
În timp ce visa cu ochii deschişi se auzi un tunet. Faţa i se lumină de la fulgerul care urmă tunetului. Viziunea dispăru ca prin farmec şi nimic nu o mai putu întoarce înapoi. Inorogul se alarmă. Ceva se întâmplase.
Acum fugea de parcă aripi transparente îi crescuseră. Ajunse la lac. Era pustiu. Picăturile de apă desenau cercuri micuţe în apa lacului. Unde era Ana? O căută prin boscheţi, prin spatele brazilor. Îşi încordă privirea şi o căută chiar şi pe fundul lacului. Fusese doar o închipuire? Deja se panicase. Deodată o mână udă îi puse mâna pe ochi. “Bau, te-am speriat?”. “Să nu mai faci niciodată aşa ceva! Nu e amuzant. Apa e primejdioasă”. Ana Sânziana zâmbi maliţios: “Apa e sufletul meu. Eu nu ştiu ce e frica de apă. Din apă m-am născut şi mi-ar plăcea ca tot acolo să şi mor. Eu chem apa şi ea mă cheamă pe mine. În fiecare zi. Eu sunt o creatură a apelor.”
Inorogul era tot supărat. “Dacă mă mai superi aşa, am să te leg cu liane de un mesteacăn şi am să-ţi dau apă să bei apă la fiecare două ore ca să nu-ţi fie dor de apa ta cea dragă!”. Ana râdea în hohote. Râse până când lacrimi albastre ca apa lacului de la cascadă îi şiroriră pe obraji. Inorogul strânse toate lacrimile ei. Ştia că aceste lacrimi îi vor tămădui cândva sufletul ars.