Bob de mazăre

A fost odată un omuleţ mic cât un bob de mazăre. Îşi făcuse căsuţa într-un con de brad pe care îl sculptase frumos înăuntru. Vă daţi seama că acest con de brad era de-a dreptul o vilă pentru bietul omuleţ.
Într-o zi, o picătură de rouă fusese cât pe ce să-l strivească. În timp ce-şi făcea plimbarea de dimineaţă pe sub imensele ferigi şi pe sub brusturii uriaşi, o picătură de rouă se prelinsese de pe o frunză şi pac, îi trecuse razant pe lângă vârful nasului. Ce noroc! Aşa zicem şi noi oamenii, când ne trece un ţurţure de pe la streşini pe lângă nas…
În rest, cel mai greu era să-şi procure apa. Când ajungea lângă râu îl lua o frică, mamă, mamă! Dacă băga degetul mare în apă, simţea cum mii de vârtejuri îi ameninţă integritatea fizică. Trebuia să găsească o soluţie….Şi o găsi. Un pai sec şi gol pe dinăuntru care mirosea a popândău şi trebui clătit îndelung. Auzise şi omuleţul nostru de ciumă…
Toată ziulica, cât era de lungă stătea la soare să se bronzeze. Nu-i păsa de ultraviolete. Se împrietenise cu o furnică mititcă. Era o furnică năbădăioasă care făcea numai obrăznicii. Ştiţi melodia aia pentru copii în care furnica sare pe o ramură de copac ca să dea jos un măr? Aşa era şi furnica noastră. Îi făcea rost omuleţului de firmituri de muffins, de bucăţele de prune coapte şi de sirop de coacăze putrede.
 Până într-o zi, când cei doi prieteni primiră vizita unui iepuraş. Iepuraşul se juca cu ei, nerealizând că sunt atât de mici. Din greşeală, iepuraşul dădu din codiţă iar pentru cei doi prieteni asta reprezentă o adevărată furtună de vânt. Omuleţul cât un bob de mazăre se adăposti rapid în conul său de brad dar furnica fu transportată de vânt la kilometri depărtare. Nicodată nu mai găsi drumul înapoi la prietenul său.