Situaţie disperată în lumea zânelor 2 (prima e scrisă de Dragoş)

Era groasă situaţia. Elefteria dispăruse de 3 zile şi zânele din „Pădurea uimită” nu ştiau nimic de ea. O căutaseră pe sub muşchi de copaci, în albiile râului Potcoviţa, în scorburi de vevriţe şi prin cuiburile berzelor. Nu era nicăieri!
Convocară Adunare Generală şi luară următoarele măsuri disperate: o delgaţie de şapte zâne va survola pădurea pentru găsirea celui mai mic semn lăsat de micuţa zână, alte şapte zâne vor interoga toată suflarea pădurii pentru a afla dacă există martori care să poată povesti împrejurările dispariţiei suratei lor, iar cele mai fâşneţe trei zâne vor pleca în oraşul cel mai apropiat poate, cine ştie, au noroc să găsească ceva.
După 24 de ore de la luarea acestor măsuri, o coţofană le povesti că acum trei zile, pe la trei dimineaţa, o văzuse pe Elefteria fugind de-a valma prin pădure spre drumul care ducea în oraş.
Zânele făşneţe ajunseră în oraş dar nu ştiau încotro să pornească, de unde să înceapă căutarea. Nu cunoşteau pe nimeni. Îi întrebară pe toţi câinii maidanezi întâlniţi în cale dar aceştia le răspunseră morocănoşi că nu ştiau nimic de nici o zână.
În timpul acesta, Elefteria dormea în grota spiriduşilor, de parcă era anesteziată, de parcă se scursese din ea toată pofta de viaţă. Visa că zboară şi că are aripi grele de tyrannosaurus rex. În zborul ei vedea pădurea ei dragă şi pe suratele ei care o căutau de zor. Se trezi speriată, simţind în piept o frică imensă şi regretul că nu le putea anunţa nicicum pe celalte zâne care e situaţia în care se afla. Era ostatica spiriduşilor şi simţea că orice mişcare îi este atent monitorizată de cel puţin cinci perechi de ochi. Trebuia să găsească o soluţie salvatoare.