Frânturi din viaţă

            Ieşisem din teatru. Mirosea înţepător a praf, ca după ploaie. Atunci mi-am amintit: îmi uitasem umbrela pe mânerul scaunului.... M-am întors. Fusese înghesuială şi piesa se jucase în Sala mică. Zâmbisem când actorul principal îmi răsuflase pentru o fracţiune de secundă în obraz.....Am ajuns în sală. În al doilea rând era un tânăr care se uita ţintă la scenă. Nu observase că s-a terminat piesa? Plasatoarele şuşoteau între ele. M-am dus încet încet să-mi iau umbrela, încet-încet, să nu-l trezesc din reverie....A tresărit! S-a întors curios la mine...parcă se deşteptase dintr-un vis....

Am ieşit din teatru. Mi-am deschis umbrela şi m-am îndreptat spre staţia de autobuz. Nici nu observasem că nu mai ploua de mult, rămăsesem cu gândul la tânărul din rândul al doilea.

De mică am ştiut că vreau sa mă fac pictoriţă. În clasa întâi  am desenat un dinozaur şi doamna învăţătoare a chemat-o pe mama la şcoală şi i-a zis aşa: „ Fata are talent, să o daţi la Liceul de artă”...

Asta s-a întâmplat demult. Acum sunt studentă. Prima oară când am venit în Cluj (venisem cu tata să mă înscriu la facultate) mi s-a părut că mă învârt în cerc. Mergeam ca bezmetica pe străduţe mici şi strâmte, ridicam ochii vedeam Teatrul...iar mergeam, vedeam biserici frumoase cu turle înalte, ridicam ochii – îl vedeam pe Matei Corvin pe cal şi iar aşa! Când le ziceam colegilor la facultate că eu mă învârt în cerc, zâmbeau îngăduitor...

Prima dată când am păşit în atelierul celor de la arte din Mărăşti am văzut un şir de babe aliniate, mici de statură, cu burţi mari şi nasuri coroiate. Erau încercările celor de la sculptură, ei în anul I descopereau corpul uman....

Eu am optat pentru secţia Grafică, asta îmi place să fac. O să pictez în timpul liber, dar la facultate voi face Grafică.

Într-o zi, stăteam la soare pe banca din faţa atelierului. Mă jucam cu piciorul cu umbra unei frunze de mesteacăn. Am ridicat privirea şi am vazut doi colegi de la Sculptură, în faţa atelierului lor. Discutau în contradictoriu, păreau că se ceartă. Din curiozitate am încercat să prind frânturi din ce spuneau dar într-o clipă, unul dintre ei a ridicat ochii şi m-a privit. L-am recunoscut, era băiatul care nu observase că s-a terminat piesa de teatru. Am lăsat ochii în jos ruşinată dar el se uitase la mine fără să mă vadă cu adevărat.

Era extrem de nervos. A venit şi s-a trântit lângă mine pe bancă vociferând. „I-am zis s-o lase în pace, e prietena mea! De ce vrea mereu să-mi ia totul? De ce concurează cu mine de când eram mici?” M-am uitat în jurul meu. Eram doar noi doi pe bancă....vorbea cu mine?

Dar el nu avea de gând să se oprească: „ E fratele meu iar ea e iubita mea. Aş putea zice că e „aleasa”, ştii, fata aia pe care ai căutat-o toată viaţa, fata pe care ai visat-o nopţi la rând, fata al cărei păr miroase a frunze de nuc...” Aştepta să-i răspund? Sper că nu. Oricum mi-ar fi fost imposibil să-mi descleştez maxilarul. Brusc s-a ridicat şi a plecat cu paşi hotărâţi.

Am rămas pironită pe bancă...eram aproape sigură că nici nu observase că exist.

L-am studiat săptămâni întregi de la distanţă. Umbla mereu cu fratele lui şi mereu se certau. El era la Sculptură iar fratele lui la Pedagogie, cu doi ani mai mare.

Într-o zi făceam studiu de caz în grădina atelierului şi eram plină de cărbune pe degete. Cred că mă mânjisem şi pe faţă în încercarea zadarnică de a-mi da la o parte şuviţele de păr care mă deranjau. S-a aşezat trist, pe iarbă, lângă mine. „ce desenezi acolo?”. Hm, de data asta am fost în stare să vorbesc: „Iar probleme cu aleasa?”.  Nu avusesem nici cea mai mică intenţie să fiu sarcastică, dar de emoţie asta a ieşit!

S-a uitat şocat la mine, parcă tocmai ar fi căzut din copac. „ De unde ştii ce probleme am eu? De unde mă cunoşti?” De nervi i se zbătea un muşchi pe obraz şi faţa i se umpluse de pete roşii.

I-am explicat, cât de calm am fost în stare, că el singur s-a aşezat într-o zi pe bancă lângă mine. Brusc, şi-a amintit. „Tu eşti fata de la teatru. Probabil mă crezi un pic nebun.”

Şi uite aşa, am început să vorbim. Mi-a povestit de cât de bun prieten e cu fratele lui, Călin, cum împart ei totul pe lumea asta şi cum nu se mai înţeleg deloc de când a apărut ea în viaţa lor. Mi-a povestit cum râde ea şi toată faţa i se luminează, cum merg ei trei pe câmp şi înalţă zmee, cum a învăţat-o el să sculpteze un nas, un ochi, o ureche şi s-au mânjit amândoi de lut. Era o durere acolo, în toate poveştile alea. Mi se părea că dacă aş întinde mâna, aproape că aş putea atinge durerea asta.

Aşa am devenit noi prieteni. Devenisem „confidenta sufletelor” dar de fapt tânjeam după o dragoste ca a lui. Uşor, uşor, cu stilul său enervant şi dificil, băiatul ăsta îmi intrase în suflet. Simţeam că mă arunc în prăpastie fără să am o amărâtă de umbrelă la mine. De ce un băiat şi o fată nu pot fi doar prieteni?

Într-o zi cu soare mă aşezasem pe scările teatrului şi încercam să fac o schiţă statuii lui Avram Iancu din faţa mea. Am văzut o umbră care se lungea pe foaia pe care încercam să desenez. Şi umbra s-a aşezat lângă mine. Îmi deveniseră dragi umbrele de sub ochii lui, felul în care îşi muşca inconştient buza de jos când era preocupat sau doar trist. „Ştii, am rămas singur.” Atât a spus. L-am luat de mână, am fugit pe străduţe întortocheate, i-am arătat turle înalte de biserici şi i-am strigat că n-o să mai fie niciodată singur.