Urcau pe munte. Tare greu rucsacul. Ea nu putea sa stea dreaptă cu rucsacul în spate. Se apleca mereu, paralelă cu pământul, să i se aşeze greutatea rucsacului pe spate, nu pe umeri. Şi urcuşul reîncepea de ţi-era frică să te uiţi în spate. "Parcă suntem capre negre" şi la următorul pas pietricele mici alunecau la vale, în hău, ău, uuuuu. Erau îmbujoraţi ca doi meri copţi şi gâfâiau ca Marfarul de opt şi douăşcinci.
"Nu mai pot! Îmi tremură genunchii!". "Trebuie să mai poţi, mai e un pic până la refugiu." Se aşeză pe un pietroi. El ţinea într-o mână trepiedul bleu jerpelit. "Obsesia trepiedului", gândi fata şi se mărgini doar să zâmbească. De câte ori uitase fata asta zăpăcită trepiedul cel jerpelit prin frunze prin păduri dese de mesteacăn...de câte ori se întorseseră din drum pentru trepied. Cel puţin fotografierea florilor de colţ din cinşpe unghiuri le mai lăsa răgaz de odihnă.
După pauze dese, ajunseră în vârf. Ştiţi cum e Lacul Bucura în martie? Ghetele îţi rămân înfipte în zăpada de pe mal. Dar n-ai să uiţi niciodată locul ăla. Acolo, în vârful muntelui Retezat, simţi că dacă te ridici un pic pe vârfuri şi întinzi mâna spre cer, îl mângâi pe bunul Dumnezeu pe barbă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu