O picătură de apă i se
prelinse pe obraz. Deschise ochii. În faţa ei văzu mult verde. Ramurile
copacilor se întrepătrundeau şi formau o reţea, o împletitură deasă prin
care se putuse strecura doar o picătură de ploaie.
Sări în picioare. Ploua în rafale dar copacii o apăraseră de ploaie, o strânseseră în braţe, o înveliseră cu frunzele lor şi ea dormise liniştită pe patul oferit de ei.
Ştia că ea fusese cea care chemase ploaia cu dansul ei nebun. Dansase de fericire ore întregi, fără oprire.
De ce era aşa de fericită? Acea creatură albă de tot, cu reflexii violete, cu cornul lui dn frunte, cu zâmbetul lui şăgalnic şi uimit o atrăgea şi o nedumerea în acelaşi timp. Când venea la ea, uitau de timp, de spaţiu, 5 ore treceau ca 5 minute. Vorbeau despre ei, despre fricile lor şi niciodată nu aveau curaj să vorbească despre dragostea lor. Sentimentele lor pluteau între ei ca un abur, ei îl dădeau la o parte ca să-şi vadă feţele, dar aburul lăptos le inunda din nou ochii şi nările.
Din ziua în care se cunoscuseră, nu o mai rugase niciodată să îl înveţe să danseze. Dar îi plăcea să o privească dansând iar şi air, auzea mereau muzica în capul lui (numai Bach). O privea cum dansează până când începea să plouă, picăturile de apă i se prelungeau pe corn, îi udau genele şi îl împiedicau să mai vadă. Abia atunci, cu părere de rău, pleca la fraţii şi surorile lui. Dar niciodată gândul lui nu se dezlipea de ea.
Sări în picioare. Ploua în rafale dar copacii o apăraseră de ploaie, o strânseseră în braţe, o înveliseră cu frunzele lor şi ea dormise liniştită pe patul oferit de ei.
Ştia că ea fusese cea care chemase ploaia cu dansul ei nebun. Dansase de fericire ore întregi, fără oprire.
De ce era aşa de fericită? Acea creatură albă de tot, cu reflexii violete, cu cornul lui dn frunte, cu zâmbetul lui şăgalnic şi uimit o atrăgea şi o nedumerea în acelaşi timp. Când venea la ea, uitau de timp, de spaţiu, 5 ore treceau ca 5 minute. Vorbeau despre ei, despre fricile lor şi niciodată nu aveau curaj să vorbească despre dragostea lor. Sentimentele lor pluteau între ei ca un abur, ei îl dădeau la o parte ca să-şi vadă feţele, dar aburul lăptos le inunda din nou ochii şi nările.
Din ziua în care se cunoscuseră, nu o mai rugase niciodată să îl înveţe să danseze. Dar îi plăcea să o privească dansând iar şi air, auzea mereau muzica în capul lui (numai Bach). O privea cum dansează până când începea să plouă, picăturile de apă i se prelungeau pe corn, îi udau genele şi îl împiedicau să mai vadă. Abia atunci, cu părere de rău, pleca la fraţii şi surorile lui. Dar niciodată gândul lui nu se dezlipea de ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu