Zânele petreceau nevoie mare. Uitaseră de ploaie, uitaseră de vânt şi
de ce e mai rău pe pământ. Aveau motive să sărbătorească Era „ziua
internaţională a zânelor fără frontiere, fără stăpân, fără habar şi fără
pic de minte”. Aşa că dezţeleniră proviziile strânse de sute de ani,
scoaseră brânza cu mucegai la suprafaţă, scoaseră dopul de plută de la
coniacul Courvoisier şi dă-i băută!
În mijlocul
tărăboiului, zâna număr doi descrescător ca vârstă, se sui pe masă şi
ţinu o cuvântare: „E un moment de răscruce în viaţa noastră, a zânelor
de pretutindeni! Să fim unite! Să nu băgăm zâzanie între noi! Aveţi
grijă de aripioarele voastre! Cheers!” Sughiţă şi căzu sub masă.
Zână
cea mică şi zburdalnică ciugulea resturile din farfuriile zânelor care
erau prea bete să mai mănânce. Deodată se înecă cu un sâmbure de
măslină! Oricât de bete ar fi fost, toate zânele săriră de sub mese, de
pe lampadare, de sub perdele grele de mătase, s-o ajute! O strânseră de
mijloc, o ridicară-n sus, chiuiră până când Elefteria scuipă într-un
sfârşit sâmburele de măslină.
Cu sâmburele de măslină
între două degeţele minuscule, zâna cea mică cât o furnică, recita:
„Hâc…Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg
Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” …De-un ciot sau de-un sâmbure de
măslină? Hâc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu